Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 85

 Maria Tudose
Plânsul lui Nietzsche
de Irvin Yalom  
Întotdeauna am fost atrasă de acele cărți care, prin
prisma poveștii relatate, explorau substraturile minții
umane, invitându-ne (dacă avem curaj) să pătrundem
adânc în interiorul propriului nostru subconștient,
trezindu-ne dorința și curiozitatea  de autocunoaștere și
de regăsire a acelor mici părți din noi pe care le-am
pierdut în învălmășeala gândurilor sau de a căror
existență nu eram conștienți.
„Plânsul lui Nietzsche” este o astfel de carte,
revoltătoare și inteligent scrisă, care necesită o mare
atenție și concentrare pe parcursul lecturii pentru a fi
capabil să înțelegi în profunzime noțiunile de psihologie,
medicină și psihanaliză, cât și contextul în care acestea
au fost dezbătute – simple întrebări existențiale și
angoase cu care (aproape) orice om se confruntă la un
moment dat pe parcursul vieții, plecând de la premisa că
o analiză psihologică personală este necesară și chiar
obligatorie pentru a-ți descoperi propriul adevăr, lăsând
deoparte adevărul general valabil oricărui muritor de
rând. Cu alte cuvinte, orice om trebuie să atingă starea
sublimă de autocunoaștere pentru a putea „funcționa”
într-o societate care, atunci (sfărșit de secol XIX), dar mai
ales acum, pune o presiune considerabilă asupra
sănătății mentale și asupra psihicului omenesc.
„(...) aceia care își doresc liniște sufletească și fericire
trebuie să creadă și să îmbrățișeze credința, în timp ce
aceia care-și doresc să caute adevărul trebuie să renunțe
la liniștea minții și să-și consacre viața cercetării.”
75