Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 32

al unor mari întinderi de pământ, ursuz, căzut treptat în patima băuturii, vede în Ana un vrăjmaș
care i-ar știrbi proprietatea prin căsătorie. Soțul o va privi doar ca instrumentul prin care se poate
răzbuna pe socrul ce nu și-a ținut cuvântul. Consecința acestui statut al Anei este sentimentul
sufocării într-un spațiu limitat din care ea manifestă firesc tendința de evadare. Calea prin care
încearcă să o facă este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică: iubirea.
Aceasta este ținta către care se îndreaptă Ana cu toata ființa ei. Nu punem în discuție
urâțenia ei fizică, aceasta poate că nu există decât pentru Ion, ci, dimpotrivă, frumusețea ei morală
dovedită de puterea cu care, nesocotind barierele sociale, Ana, fata bogată, Ion -sărăntocul din
Pripas, înfruntând jignirile și brutalitătile, întâi ale tatălui, mai apoi ale bărbatului, trăind permanent
în iluzie, nutrește o dragoste profundă pentru Ion, despre care crede că-i oferă tot ce își dorea:
salvarea prin iubire. De aceea, la horă, când Ion o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie dar
și mai prelung, privirea ei lucește de bucurie si șoptește cu dulce reproș: ,,Dă-mi drumul Ionică...
zău, dă-mi drumul!”.
Liviu Rebreanu se dovedește un bun cunoscător al psihologiei feminine. El surprinde
zvârcolirile Anei în setea de dragoste, profunzimea sentimentului nutrit pentru Ion, dăruindu-și
fecioria celui pe care-l numea norocul ei. La individualizarea puternică a Anei contribuie și reacțiile
pe care le provoacă în comportamentul lui Ion, dar și ipostazele contrastante în care apare.
Este cunoscut faptul că autorul romanului ,,Ion” este un maestru al contrastelor. Din scena
horei chiar, prin comentariul scriitorului, aflăm că lui Ion nu-i fusese dragă Ana, dar avea locuri, și
case, și vite multe. Pentru George, căruia Ana îi fusese mai demult făgăduită, aceasta nu era cine
știe ce frumoasă. O urmărește și se mustră: ,,Uite pentru cine rabd ocări și sudalmi’’.
Opusă Anei, Florica, prin frumusețea și spontaneitatea ei, smulge flăcăului mărturisirea ,,În
inima mea...tot tu ai rămas”. În numele dragostei, Ana devine victima tragică a violențelor când ale
tatălui, când ale soțului. Autorul pune în lumină, cu mult realism, condiția de inferioritate a femeii,
date fiind prejudecățile de care era stăpânită societatea vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în
care Ion, dominat paroxistic de glasul pământului, abia în ziua nunții avea să înțeleagă că împreună
cu pământul trebuia să o primească și pe Ana, adaos tragic la bunurile materiale în posesia cărora a
intrat, fata devenind din roaba tatălui, sluga soțului.
În același moment, al nunții, relevându-i-se tragismul, după ce crezuse cu atâta putere în
iubirea pentru Ion, Ana va murmura îndurerată: ,,Norocul meu, norocul meu!”, aducând-o din când
în când în prim-planul acțiunii. Ana își poartă pruncul la piept în rătăcirile ei, iar în final se
spânzură. Gestul disperat al Anei este consecința pustiului ei sufletesc, după prăbușirea suportului
moral care i-a fost iubirea.
Variind un precept moral străvechi, se poate înțelege, în concluzie, că, în absența
sentimentului de iubire nimic nu există. Este în moartea Anei un mod de a pedepsi o lume
încremenită sufletește în dorințele meschine de a avea, indiferent pe ce cale. Aici femeia devine
obiect de negociere, iar Ana nu poate suporta povara unei asemenea înjosiri și se sinucide.
Întruchipare a durerii nesfârșite, izvorând din vina de a fi iubit cu toata năvala tinereții ei, Ana este