Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 135

Cu Platon si Barbu, la o cafea
Ignat Miriam, clasa a XII-a D
...un băiat pe nume Aristocles. Născut într-o familie de aristocrați, descendent din oameni cu
nume greu în țara lui, soarta nu a fost așa blândă cu el, trecându-l prin lupte și război. Mai târziu,
fiind cunoscut sub porecla Platon, îl cunoaște pe Socrate, lângă care rămâne timp de 8 ani,
împărțind idei filosofice. Din nefericire, soarta cruntă îi desparte. Acest fapt l-a determinat să își
innăbușe înclinațiile spre teatru și poezie și să se dedice în totalitate filosofiei. Între scrierile sale
găsim „Mitul Pesterii”, o alegorie celebră pe care o folosește pentru a demonstra gradele pană la
care naturile noastre pot fi iluminate – cea mai convingătoare și originală metaforă a idealismului.
Platon își imaginează un grup de oameni care locuiesc într-o peșteră, înlănțuiți pe un perete,
în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un foc care
luminează diferite statui care sunt mutate de alții, și care produc umbre ce se mișcă pe pereții
peșterii. Când oamenii peșterii au văzut acele umbre nu au înțeles cât de lipsite de importanță sunt
ele pentru viața lor și încep să atribuie acelor umbre diferite forme și nume. Umbrele i-au făcut pe
oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar fi fost realitatea. Scos la lumină, omul peșterii
este confuz, nu poate accepta lumea reală și, întors într ai lui, nu i se vor crede spusele despre ceea
ce a văzut „dincolo”, așa că starea de ignoranță este preferată cunoașterii obiective.
Alegoric, Platon afirmă că omul eliberat din aceste lanțuri este filosoful, iar filosoful este
singura persoană capabilă să deslușească Forma Binelui și deci bunătatea absolută și adevărul. La
sfârșitul acestei alegorii, Platon afirmă că este datoria filosofului de a reintra în peșteră. Aceia care
au văzut lumea ideală, reprezentată de Soarele dinafara peșterii, care luminează lumea dinafara ei,
au datoria să educe oamenii din lumea profană, să răspândească lumina asupra celor din întuneric.
De vreme ce filosoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun și singurul care
poate atinge absolutul, el este singurul potrivit să conducă o societate, spune Platon.
Ion Barbu, poetul ermetic interbelic, este un revoluționar al liricii românești, folosind un
limbaj abstract, cu elemente de matematică, pentru a arăta că poetul are aceeași menire ca filosoful
lui Platon. Poezia este numai pentru cei aleși, nu pentru profani, ea se revarsă asupra minții