Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | страница 133

Primul a fost filmat în trei luni, al doilea – în regim de austeritate, în 30 de zile. Asta explică
poate, în mare parte, tăieturile inacceptabile din romanul lui Preda, căci multe ar fi necesitat prea
multă plimbare cu echipa, prea multe decoruri. Romanul începe, de exemplu, cu o întânire între Ilie
și fiii săi în București. Asta e, în anii ’80, pe austeritate cruntă, s-a făcut un film plin de măiestrie şi
atenţie, a devenit celebru ca un hit popular; în 2017, într-o creștere economică spectaculoasă, Tudor
Giurgiu a produs cu bani puţini o treabă care se vrea artistică, dar care nu era decât un montaj
neglijent, un fad succes de public asigurat dinainte de actori cunoscuți.
Primul Moromeții era bun pentru că era fidel cărții, iar cartea era ușor de înghițit. S-a vrut o
sinteză polemică, perfect conștientizată de Preda (știm asta din mărturiile lui), cu diverse filiere
romanești cu temă țărănească: polemică și cu W. Reymont, și cu Rebreanu, și cu multe alte zone ori
idilice, ori prea naturaliste. Era un roman născut gata clasic pentru că se adresa unui public bine
rodat cu zeci de romane despre țărănime, care parcursese diverse etape: de la țăranii ca umbre șterse
roind în jurul aristocratului palid și bun la suflet (Duiliu Zamfirescu), până la nereușitele unor
scriitor populari (1907 – Cezar Petrescu) sau reușitele teribile ale unui Rebreanu. Pe scurt, Preda
făcea, fie și instinctiv, o treabă complicată, aducea un plus de inovație narativă și de limbaj, peste o
tradiție bogată, într-o zonă tematică bine bătătorită. Iar un regizor nu putea alege decât calea
cuminte, așa cum a făcut Gulea în ’80, insistând pe impecabilul cinematografic, alegând actorii cu
măiestrie etc. Această cumințenie nu-i scade cu nimic din reușită lui Gulea, dimpotrivă.
În al doilea volum din Moromeții, Preda complică mult treaba. Căuta pur și simplu vocea
romanescă pentru noile vremuri, dorea să prindă „obsedantul deceniu” într-un mod plauzibil. Și n-o
făcea oportunist neapărat, așa cum se spală de obicei pe mâini critica literară, o făcea ca pe un pariu
uriaș într-o mare de mediocritate. Și eu zic că i-a ieșit. Gulea a preluat partea superficială a criticii
literare, a taxat și el volumul doi ca pe un compromis comunist, și l-a tăiat trei sferturi. Duse au fost
etapele colectivizării, duse au fost ședințele, urzelile de culise, tensiunile în care pică Niculae ca
tânăr activist. Una dintre cheile cărții era încercarea de rezistență a chiaburilor satului prin preluarea
conducerii Partidului Muncitoresc local. Fostul primar își pune oamenii care îi țin deoparte pe cei
care ar fi vrut să intre la comuniști. Planul se surpă, avem tot felul de momente de criză. Așa se
întinde pe sute de pagini urzeala de-a dreptul pasionantă, pentru cine are chef să suporte și literatură
greoaie, nu doar aventurile unui țânc cu oaia Bisisica. Însă nu doar această complexitate de
construcție e eliminată de Gulea. Sunt și lucruri mai „mici”, aparent lipsite de importanță, care sunt
reduse la simple platitudini. Încă din interviuri, Stere Gulea anunțase că filmul e prost. Renunțase la
fidelitatea față de carte, ar fi fost bine să fie doar atât, dar a și băgat în scenariu ce n-a putut Preda să
spună. Citez: „Mai aveam reţineri să-l continui şi din cauza volumului II din „Moromeţii“. Ca
literatură, cred că nu e la fel de bun ca primul. Nu-mi place cum e scris. Stilul indirect al cărţii nu
te invită la lectură. Dincolo de acest aspect, nu voiam să intru în toată acea poveste specioasă cu
ceea ce se întâmplă după colectivizare în sat şi atmosfera tensionată dintre găştile care se carotau
una pe alta.” Să zicem că i-am înțeles dezinteresul, că ar fi vrut o carte cu eroi, dar cum să uiți o
exprimare memorabilă: „Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă!” ?!