Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 11

ele, căci atunci când l-au găsit pe Rolando (scheletul) a fost singura care a rămas pe loc, privindu-l:
„Puia nu fugise; rămăsese lîngă schelet, iar acum lega o lungă fâşie de pluş violet de falangele
degetului mic de la mâna stângă a acestuia.” Fiind înzestrată cu o frumuseţe extraordinară de la
mama natură, nu se văd pe chipul acesteia semnele îmbătrânirii la jocul Adei: „Porni atunci Puia,
rece ca o sticlă cu apă de la gheaţă, fascinantă ca ochiul transparent al viperei, dar mai presus de
orice neatentă, abstrasă. Zăngănindu-şi uşor pandantivele şi cerceii, ea străbătu cele şapte intervale
cu pas egal, neschimbată, mereu identică sieşi. Depăşind linia de şaptezeci de ani era aceeaşi copilă
frumoasă şi, la propriu, fără pereche. Imaginea ei a trecut prin gardul din spatele curţii şi s-a pierdut
la orizont, sub norii înşelători.” Când a venit momentul Puiei, toate au fost uimite de apariţia ei:
„Puia era fabuloasă. Dacă o fetiţă de unsprezece ani poate să arate ca regina din Saba, Semiramida
şi Cleopatra la un loc, ea arăta asemenea lor. Părul, aproape alb, şi-l ridicase în creştet şi-l împletise
într-un con spiralat, în jurul căruia se răsucea ca o viperă o panglicuţă de catifea verde închis.
Tîmplele ovale, urechiuşele roze, îngreunate de cercei în care arama şi safirul se îngemănau,
sprîncenele complet rase şi genele lungi de aproape trei centimetri, curbate în sus, obrajii ovali şi
pomeţii ridicaţi, buzele arcuite mult prea perfect ca să fie frumoase, dar de la care nu puteai să-ţi
desprinzi privirile, pielea albă a gîtului, gropiţa cefei, cei cîţiva zulufi răsuciţi spre spatele complet
gol, totul părea ireal, pictat de un mare renascentist. Ochii ei nu erau făcuţi ca să vadă, ci ca să-i
împodobească faţa cu apele lorica de agat. Purta la gîtul decoltat patru şiruri de perle... Rochia,
care-i venea pînă la glezne, era de o extravaganţă nemaivăzută. De un verde brutal, cu ape cînd
galbene, cînd albăstrii, se despica în faţă, în unghi ascuţit, pînă la brîu. Cele două fîşii care-i
acopereau sînii minusculi se înnodau la ceafă cu o fundă bogată. Pe braţ îi zăngăneau brăţări cu
strasuri şi emailuri, iar pe degetele cu unghii sidefii ardeau inele cu boabe verzi ca guşterul,
transparente ca apa de mare, ca apa din mările Chinei.” Când a sosit momentul alegerii locului, a
trebuit să scoată un bilet dintr-o pălărie. S-a aşezat pe tron şi a tras din faimoasa pălărie un bileţel
pe care scria „camion”. Cu ajutorul tubului transparent de la pix, fetele au reuşit să facă baloane:
„Cu el, ne spuse apoi, aveam să facem baloane de săpun… Curând, camionul aproape dispăruse, cu
noi cu tot, sub zecile de globuri curcubeene… Balena, care muiase tubul creionului cu bilă în
castronaş, umflându-şi obrajii ca o trompetistă, ivi deodată la capătul celălalt un balon mare şi oval,
care se dezlipi cu greu şi în loc să se înalţe purtat de vânt, ca şi celelalte, se lăsă încet pe podeaua
camionului, unde rămase neclintit. Era ca o minge de sticlă tremurătoare… Atunci, din camion s-a
înălţat silueta aurie a unei licorne, cu ochi mari şi frumoşi, de femeie, şi cu corn spiralat. A sărit
graţioasă din camion şi-a galopat scurt pînă în fundul curţii. Săltînd peste gardul putred, s-a pierdut
în câmp.”
Cu toate că în ochii fetelor era văzută ca o fandosită, Balena vedea şi simţea totul, poveştile
erau drogul ei zilnic. „O privea pe prietena ei cum se rujează, cum îşi face pleoapele, cum îşi dă,
într-un colţ de oglindă, cu o pulbere roză peste obraji. Puia era tot ce-ar fi vrut ea să fie vreodată. O
iubea cu încetineală şi devotament, ca pe o mamă, ba mult mai mult. Dar noi rezolvam mai uşor
problema Puiei, numind-o pur şi simplu o fandosită.” Fetele s-au îngrijorat foarte tare când nu a
venit să se joace din cauza răcelii:,, Copila aceea minunată zăcea pe pat, cu faţa întoarsă spre perete.
Cearceaful era dat la o parte şi corpul ei subţire şi roz, înconjurat de buclele aspre, era gol şi avea o
armonie a liniilor de neimaginat la o femeie matură... Puia nu era nimic altceva decât o mare păpuşă
însufleţită, cu care se juca un copil mare, mama ei. Când a întors faţa şi ne-a văzut, ea s-a acoperit