Capitolul VI
– A, nu, nicidecum. O voi aşeza aici, pe pervazul acestei ferestre. Nu-i aşa că petalele acestea cinci, de un alb imaculat, sunt superbe?!
– Da, într-adevăr, chiar sunt... Cărnoase şi strălucitoare... Este o floare deosebită, cu adevărat.
Dona Tomasia Elisabete de Pontes nu a fost nici pe departe mulţumită de răspuns, dar nici nu avea aşteptări de la un grădinar care nu se pricepea câtuşi de puţin la grădinărit, cu atât mai puţin
la floră în general. La angajat mai mult din milă şi pentru că, în ignoranţa lui într-ale muncii, cel puţin îşi dădea interesul să le facă pe toate bine. Poate tocmai străduinţa asta a lui îl făcea să
comită erori dese...
– Înainte, însă, continuă dona Elisabete pe un alt ton şi în alt ton decât cel al gândurilor, aş dori să zugrăveşti camera. În alb. Şi câteva obiecte de mobilier aş dori să le vopseşti tot în alb.
Vreau ca această cameră să fie o încăpere a albului... Ai mai zugrăvit? Te pricepi? Dar la vopsit?
– Doamnă, eu...
– Nu-i nimic, anticipă dona Elisabete răspunsul. Nici la grădinărit nu te pricepi şi, totuşi, eşti grădinar. Te vei descurca.
– Desigur, pot încerca...
– Această cameră a fost a fiului meu, spuse femeia arătând înspre o uşă închisă. Doresc să-i schimb aspectul, vreau să arate cu totul altfel. N-am mai intrat în ea de când... În fine, de mulţi ani, de când s-a întâmplat tragedia.
– Tragedia?...
– Într-o noapte. Fiul meu s-a spânzurat. Era un om aparte, de o înaltă ţinută morală, un om...
Dona Tomasia Elisabete de Pontes izbucni în plâns.
Zugrăveala ieşise cam în dungi iar vopseaua pusă într-un strat prea gros pe obiectele de mobilier, cursese pe alocuri, formând dâre ce se terminau în stropi albi. Dar dona Elisabete era mulţumită. Se opri în pragul uşii deschise, ţinând în mâini ghiveciul cu floarea albă, cumpărată în Albufeira. Paşii făcuţi înspre interior au fost nesiguri, emoţionaţi, timizi, ca şi când ar fi pătruns într-un loc sacralic. Depuse cu gesturi încete ghiveciul pe pervazul ferestrei. Se aşeză pe scaunul din faţa mesei de birou.