Capitolul III
– Lumea este doar suferinţă.
– Durerea omului provine din ataşamentul său faţă de viaţă şi din dorinţa sa, care nu poate fi niciodată satisfăcută, de a avea fericirea.
– Pentru a opri suferinţa şi pentru a ajunge la împăcare, omul trebuie să se elibereze de dorinţă şi să o nimicească.
– Omul trebuie să ducă o viaţă exemplară. Continuă să şoptească la fel ca-ntr-o litanie:
– Dorinţa, ignoranţa, suferinţa, timpul nu mai există, doar Nirvana, punctul din care nimeni nu se mai naşte într-o reîncarnare ordinară... Nopţile sunt lumina celor înţelepţi iar Aemilio de Pontes ştia asta, aşa că a lăsat noaptea să se prelingă încet, molatec, tandru, susurător şi limpede ca un izvor din care curge apa vieţii veşnice.
La Institut a avut o zi proastă. Drumul de o jumătate de oră, făcut cu maşina pe şoselele aproape pustii, l-a mai relaxat. A străbătut aleea lungă de la poartă la casă, încet, contemplând şirul de trandafiri de pe partea dreaptă, livada de portocali pe cinci lungi rânduri, palmierul bătrân de la colţul gardului. Reflex, număra cu voce înceată:
– Unu, doi, patru, zece pomi... Patru, opt, nouă butuci de trandafiri... Paisprezece butuci de trandafiri... Doisprezece pomi, şaisprezece, douăzeci şi patru... Şase pomi cu mandarine, optisprezece portocali, plus cei aflaţi pe rândul nevăzut din spate, încă şaptesprezece... Treizeci şi cinci...
Opri maşina în faţa casei. Admiră arhitectura, unghiurile, echilibrul din tot. La urma-urmei, orice pe lumea asta are la bază o matematică strictă. Abia mai apoi, când imaginaţia se răsfiră, algebra prinde alte contururi mai puţin rigide.
– Ai venit exact la momentul potrivit, masa e gata, îi ieşi în întâmpinare dona Tomasia Elisabete de Pontes, sărutându-şi fiul pe ambii obraji.
– Nu prea mi-e foame, mamă...
– Nici nu vreau să aud! Mănânci atât de puţin, dragul meu… Azi am pregătit ceva special pentru masa de prânz, sunt convinsă că absenţa foamei se va schimba într-o foame de lup imediat ce-ţi voi spune…