Capitolul II
– Aşa este. Dar pe tine te iubesc mai mult, să n-ai îndoială, replică femeia glumeţ. Uite, o aşezăm aici, pe pervazul ferestrei. E mai ferită de viciile tale.
– Vicii?!
– Mă refeream la fumul ţigării. Fumezi prea mult. Şi prea mult în cameră. Nu ştiu cum supravieţuieşti, nu mai este pic de oxigen aici.
– E geamul deschis, mamă...
– Da, dar tot nu este aici destul oxigen pentru un om normal.
Omul o îmbrăţişă cu nedisimulată afecţiune:
– Păi eu nici nu sunt aşa, eu sunt special pentru că sunt copilul tău şi pentru că te iubesc.
O sărută pe frunte şi o legănă uşor, sensibilizat de sentimentele filiale. Ochii mamei se umeziră.
– Mamă... o mustră el în şoaptă.
– Ce să fac dacă te iubesc mai mult decât iubesc florile?... Ghiveciul, casă a florii cu tulpină subţire şi cinci petale, îşi găsi locul pe pervazul ferestrei.
Soarele scăpăta. Lângă palmierul înalt, din curte, moţăia bătrânul câine. Puteai auzi înserarea coborând.
Tânărul Aemilio de Pontes se ridică de la masa de birou şi luă o carte de format mic, din biblioteca aflată de-a lungul peretelui de Est, adică exact în spatele său atunci când stătea la masă. Budhismul în formă vie. Se reaşeză pe scaunul abia părăsit şi începu să răsfoiască. Citise volumul de zeci de ori, îl răsfoise de sute de ori. Cu excepţia cărţii de bază a Budhismului, îi plăceau scrierile din această carte în care totul se concentra pe datoria fiecăruia de a încerca să aducă mântuire celorlalţi. E adevărat, el nu se simţea un bodhisattva1, nu se putea compara cu Avalokiteshvara2 , de pildă, dar ideea ca fiecare să participe, aşa, după puterile lui, la o lume mai morală, mai aproape de preceptele profunde ale Budhismului, îl încânta, şi îl încânta în
primul rând pentru că aşa i se părea a fi corect, nobil. Probabil că nici Budha, cu 2500 de ani în urmă, când şi-a început lucrarea, nu se aştepta să trezească în prea mulţi oameni revolta stării de înţelepciune, dar şi-a început drumul pentru că se simţea dator să predice lumii ceea ce el ştie.