Căci n-am trăit niciunul din aceste sentimente lângă tine. Și fiecare zâmbet fără tine era ca o ploaie cu
grindină pentru mine. Și fiecare lacrimă de emoție vărsată era ca un soare cu dinți, mânios și îngropat în puf de nori. Iar astăzi m-am înstrăinat! Și în lumea asta crudă a literaturii contemporane, în cușca asta de lei flămânzi am murit încet, încet singură. Căci oricât de muzicală aș fi fost și oricât de genială mi-ar fi fost rima și de egală măsura, tată, singură nu am putut exista- așa cum nici o casă, fără fundație nu poate rezista. Am mers câțiva pași a căror urme oricum s-au șters. Am scos câteva sunete a căror rezonanță s-a pierdut la nesfârșit în ecouri lungi și …cutremurătoare. Eu, crede-mă, nu am nevoie de oxigen și apă. Ți le-aș ceda oricând ție. Mie la ce-mi folosesc? Pe mine tată, hrănește –mă cu foaie, cu lumină. Îmbată-mă cu cerneală și adu-mă la viață cu imaginația ta inepuizabilă. Lasă-mă să strălucesc în librării alături de poza ta, alături de fizicul tău, alături de tot ce ține de parfumul tău. Lasă-mă să fiu imagine din sufletul tău. Ofer-o pe tavă lumii, ofer-o să vadă! Că în spatele unei foi de hârtie celebre stăun Tată. De fapt, nu un tată, un erou, în adevăratul sens al cuvântului. Eroul de la care mi-am luat zborul pe culmi înalte și la care m-am întors cu atâta sfială înapoi.
42 Orizonturi Literare/ sepembrie 2013