Heei, ce mai faci? Cum o mai duci, amice? Mai trăiești? Nu- mi vine să cred de când nu am mai vorbit, prietene. Zilele trecute eram pe la Salzburg, tocmai mă priveam într-un ziar și ghici ce? Mi s-a făcut dintr-o dată un dor nebun de mai. Glumesc, de tine. Și m-am hotărât să-ți scriu. Ăăă, să mă scriu. De fapt, să mă rescriu…Mă uitam în jur și vedeam doar necunoscuți care trag de mine din toate încheieturile mele, îmi mănâncă silabe și mă storc de sunete.
Mi-am adus aminte de tine… că tu erai singurul care știai să mă metamorfozezi, din litere și sunete, silabe- îmi dăruiai pulbere de viață, îmi țeseai brațe lungi, mângâietoare, nu din cerneală Pelikan, ci din sânge vânat din dezbinarea atâtor cuvinte înduioșătoare, pe care le așezai apoi, sfărâmate, zdrobite, ca vai de ele, pe una din ciornele pe care le găseai la îndemână.
Am vrut să-ți mulțumesc atunci, chiar am vrut, dar regret. Nu am apucat! Nu am apucat pentru că odată ce m-ai citit pentru întâia oară în fața auditoriului, nu m-ai mai posedat. Eu nu mai aparțineam doar mâinilor tale crepate și cu urme de cerneală. Eu eram destinată întregii națiuni culte și întregii lumi care dorea să te audă. De fapt, să MĂ audă. Pe mine, nu pe tine.
Căci atunci, tu n-ai mai fost poetul, creatorul, făuritorul, ci doar mesagerul – un vorbitor rece, rece ca sângele șerpilor. Neînsufletit! Am colindat orașe mari de-a rândul, am mers când la pas, când la trap. Am mers prin mare și nisip. Am mers și prin asfalt. Am mers pe unde m-a purtat talentul tău, pe unde m-a împins fiecare editură de care probabil n-ai auzit și pe oriunde nu miam dorit eu să mă duc vreodată. Am urcat culmile pe care trebuia tu să le urci. Le-am urcat eu pentru tine, a fost mai ușor. Căci m-au purtat pe brațe admiratorii și m-au învelit în coperte
suflate cu aur. Și cât m-au vândut, uuuh…
40 Orizonturi Literare/ sepembrie 2013