PROZA
33
- Ce e asta? Întreabă Jerome.
- Aceasta.. Jerome.. sunt niște schițe, reprezentări făcute de mine când eram de vârsta ta acum patruzeci de ani și am observat pentru prima oară steaua Amnesia.
- Pot să arunc o privire mai îndeaproape?
- Desigur.
- Interesant... cum a fost posibil.. aceste desene sunt de o acuratețe ieșită din comun, însă acestea...
- Ce-i cu ele? Întrebă mirat profesorul.
- Cu tot respectul domnule profesor aceste desene... nu le veți găsi în nicio reprezentare astronomică din nicio hartă...
- Asta pentru că nu au fost încă clasificate ca fiind reale, dar uite aici. Și profesorul ridicându-se din scaunul său de la birou se îndreptă glonț spre telescop.
- Jerome deschide porțile te rog și pe urmă treci lângă mine.
- Desigur, domnule profesor Tunning! Răspunse Jerome la doleanța profesorului.
Jerome se aproprie treptat calm spre panoul de comandă plin de butoane de diverse mărimi, culori și întrebuințări diferite însă o singură manetă, roșie, al cărui cupru strălucea în razele emanate de filamentul incandescent al becurilor cu neon aflate atât pe tavan cât și pe fațetele pereților laboratorului astronomic, îi atrăse-se atenția asistentului, care apucă maneta și cu o mișcare lină o coborâse în jos. În doar câteva clipe uriașele porți ce blocau vederea telescopului uriaș spre cerul înstelat plin de taine încă nedescoperite de om. Cerul se dovedise a fi de partea celor doi cercetători ai vastității spațiului și seninătatea acestuia le oferiseră prilejul celor doi pentru a-și reactualiza cunoștințele.
- Jerome, vino aici!
- Desigur, profesore.
- Îmi poți spune spre ce aș putea să privesc aici? Întrebă profesorul pe asistent deși avea ochii ațintiți asupra lentilei telescopului mâinile sale erau libere și puteau face ușor corespondența între ceea ce privea profesorul iar mâinile sale arătau cu acuratețe locul unde se focaliza întreaga putere de observație.
- Ursa Mare.. evident.
- Bravissimo.. dar acum?
- Ursa Mică.
- Acum?
- Hmm.. Orion... cred
- Impresionant.. se pare că după tot acest timp cunoștințele nu te-au abandonat, Jerome. Remarcă plin de încântare profesor, zâmbind, după ce preț de o clipă își părăsise locul în vizor pentru a putea arunca o privire asupra chipului asistentului, pentru a verifica ceva la, Și ceea ce văzuse la acesta îl surprinse plăcut, aceeași pasiune a asistentului pe care a observat-o la băiat în urmă cu doi ani, aceeași dedicare neobosită pentru a desluși ceea puțini ar avea curaj să încerce măcar a o face, acest lucru îi fusese de ajuns profesorului pentru a se ridica de pe scaun și de-a vorbi cu Jerome.
- Jerome, cât e ceasul, băiete?
- Păi e ora 21.02.De ce?
- Vei afla de ce... Ai răbdare, te rog, mă întorc imediat.