PROZA
43
Ieșisem din parcarea spitalului și mă îndreptam spre autostradă și pe la jumătatea drumului am urmărit o cotitură ce ducea spre deal, însă bezna din jur mă învinsese și inevitabilul se adeveri pierdusem controlul bicicletei și căzusem.
- Ah.. brațul meu...!! Strigam de durere deoarece îmi fracturasem brațul drept, și totul combinat cu mizeria de pe mine și efortul depus pentru a ajunge la vârf începuse să-și spună cuvântul.
- E 21.53.. Bine... mai am 2 minute.
Și terminând de zis aceste cuvinte în gândul meu, luasem geanta în spatele meu, și cu mâna stângă îmi țineam brațul drept strâns cu speranța că poate așa durerea dispărea, total neadevărat dar așa cel puțin credeam în subconștient că durerea ar fi dispărut sau s-ar fi diminuat și astfel îmi strânsesem curaj să continui drumul de doar 100 de metri până la vârful dealului. Odată ajuns acolo peisajul era de-a dreptul divin, luminile orașului de la acea distanțăpăreau niște sclipiri ale prafului de aur presărat pe un pământ negru fără viațăiar cerul negru plin de milioane și milioane de puncte albe înșirate asemeni unor puncte pe o eșarfă de mătase reprezentată de variațiile culorilor norilor cosmici, ale nebuloaselor, ale galaxiilor și ale diverselor efecte produse de pământ creau senzația cum că dincolo de ștință pură, viața și tot ceea ce ne înconjoară nu e altceva decât un minunat spectacol cosmic, magie aveam îndrăzneala să-i pot da o denumire.
- E ora 21.55.. acum tată să văd ce se întâmplă.
Mă uitam în jur nu se vedea nimic, începeam treptat să-mi pierd răbdarea iar durerea pricinuită de căzătură nu mă ajuta prea mult încât să-mi pot permite să aștept. Priveam în jurul dealului cu speranța cum că voi vedea pe cineva dar nu era așa și atunci mă întrebam dacă nu cumva mă uitam în direcția greșită și începeam să-mi cobor ochii spre autostradă ce se afla dededubt probabil trebuia să fi fost o mașină parcată sau o bicicletă, motocicletă dar nu era absolut nimic, atunci mă așezam pe o buturugă și îmi ridicam ochii spre cer. Deodată observam acel punct negru care se apropia vertiginos, spre pământ, acel punctuleț creștea treptat până când ajunse în atmosfera noastră era de mărimea unei luni care acoperea cerul, totul fiind cuprin de măreția acesteia, uriașa lună formată din parcă acelaș material asemeni soarelui avea culoarea movși preț de câteva clipe aceasta stătea deasupra orașului și pe urmă aceasta se micșoră atât de mult încât devenise asemeni unei mingi de fotbal care se ridică până la nivelul ochilor mei și urcă până la cer. O pierdusem din vedere și speriat de-a dreptul mă întorsesem spre poteca unde se întâmplase accidentul de mașină, însă deodată se auzi ceva asemănător precum pașii cuiva și începusem să mă panichez, ochii mei căutau peste tot în jur orice semn care să-mi trezească adrenalina din mine și să pot avea putere să alerg.
- Bună seara copile, știi cumva un anume Connor Tunning?
Auzul acestor cuvinte mă făcură să mă prăbușesc de spaimă mai ales că le auzisem din spate dar în mod ciudat nu simțisem căzătura, aveam ochii închiși mâinile ridicate dar era în picioare.
- Cred că te-am speriat, nu.. nu-ți face griji.. nu o să-ți fac niciun rău.. tot ce vreau este să-mi spui unde este domnul Connor Tunning?
Eram încremenit de-a dreptul, misteriosul bărbat nu părea a fi amenințător dar întreaga situație mă bulversă iar eu nu eram în stare să pot reacționa însă bărbatul misterios nu mă lăsa și mă întrebă în continuare.
- Hei... domnul Connor Narcis Tunning, directorul institului de astronomie și astrologie al orașului Fallingstar, unde este?
Iar mi se adresă acel om straniu, dar de data asta mintea mea era capabilă să reacționeze, deși corpul nu-mi era capabil de nimic în acel moment și îmi amintisem de un inel pe care tata mil dădu-se pentru vizitatorul neașteptat de pe deal. Și involuntar băgasem mâna spre buzunarul hainei și scoasem inelul pe care tata mi-l dăduse o bucată de metal fără vreo valoare materială dar care reprezenta speranțele mele pentru atunci.
- Uitați... Mă bâlbâiam de frică se părea că până și simțul vorbirii îmi fusese afectat.
- Ce avem aici... Se miră vizitatorul observând mai cu atenție inelul, cum a putut nu-mi pot explica dat fiiind bezna în care ne aflam.
- Frumos inel.. Când acesta termină de vorbit nu-mi mai găseam inelul pe care-l ținusem în mână. Preț de câteva clipe scotocema iarba din jurul meu cu mâinile cu speranța că probabil căzuse dar privind la misteriosul vizitator care admiră ceva ce strălucea în razele moc ale ciudatei sale comete care era chiar Amnesia.
- E.. al tău..? Apăru dintr-o dată vizitatorul care era atunci la aproximativ 50 de metri distanță de mine, dar cum ajunse într-o secundă în fața mea, dar întunericul din jur mă împiedică să-i văd fața.
- Da...
- Atunci cine ești de ai inelul lui Connor la tine...? Mă întrebă ușor suspicios vizitatorul.
- Sunt fiul domnului Connor Tunning, Drake...
- Atunci... care e numele mamei tale?
- Gretchen, domnule...
- Gretchen și Connor în sfârșit... ați făcut ceea ce vă era destinat. Ridică ochii spre cer și zâmvi satisfăcut misteriosul, cu toate că chipul său nu i se putea vedea râsul său denota faptul cum că zâmbea.
- O... unde îmi erau manierele... mă numesc Samuel Lowcroft.. călătorul și păzitorul dimensiunilor aflate în Universul Creațiuniii.
- Stai.. puțin.. tu ești Samuel Lowcroft... acel Samuel Lowcroft care a dispărut acum mulți ani pe muntele Elbow din Elveția? Întrebam eu de-a dreptul șocat, nevrând parcă a crede cele auzite.
- Da.. chiar el... se pare că identitatea mea încă nu a dispărut din mintea oamenilor.. Odată ce sfârși de zis acele