pag.6
Orizonturi Literare
Nr.15 / noi.2014
“Am vrut să-ţi dau ce poate n-am avut,
Să îţi aştern iubirea la picioare;
Mă iartă că aşa m-am priceput
Să întocmesc o ultimă scrisoare.” (Am sărutat cuvintele)
Imagini de o frumuseţe fără margini se conturează într-un alt poem, unde asfinţitul este décorul iubirii. Să atingi pământul cu tălpile goale şi să-i simţi energia este cel mai minunat lucru de care un muritor se poate bucura:
“Prea multe visuri am lăsat să moară
Şi-n prea puţine clipe ne-am iubit,
Mi-a înflorit privirea prima oară,
Cînd te-am privit desculţă-n asfinţit.” (Desculţă în asfinţit)
“A-nmugurit salcâmul peste noi
Şi merele s-au pârguit în soare,
Să nu priveşti, iubite, înapoi
Când va cădea o ultimă ninsoare.” ( Ultima ninsoare )
Nu poate exista împlinire sau bucurie mai mare pentru inima unui poet, decât atunci când reuşeşte să vadă cerul cum se deschide pentru a ninge cu flori de cais. Întâlnirea cu divinitatea are loc în acordurile muzicii, o muzică a sferelor, care creează în ochii poetului o frumuseţe sublimă, un concert al heruvimilor în noapte.
“Mi-a pus pe tâmplă floare de cais
Şi am privit cum înfloresc ciulinii,
Dar te-am văzut când cerul s-a deschis
Şi au cântat în noapte heruvimii.” (Aş fi putut)
Versul joacă un rol atât deosebit în viaţa sa, încât Maria Ieva consideră că lumea poate fi schimbată luând cuvintele în palme şi simţindu-le puterea. ,, Fiecare om vede şi simte atât cât îi este îngăduit, dar dacă nu încerci să-ţi ridici privirea cu smerenie spre cer nu ai de unde să ştii care îţi este limita. Cred că lumea ar fi altfel dacă în fiecare zi ne-am apropia cu dragoste faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, învăţând să atingem cuvintele şi să ne lăsăm atinşi de ele”.
Poetul, simbolul muzicii sufleteşti, cel care aprinde în versul său scântei, cel care se înalţă prin cuvânt şi care-şi lasă numele în veacuri este un mister în versurile Mariei Ieva. Îl caută cu ardoare în tăceri, doruri şi depărtări, însă adoarme cu versul său în gând, fiindcă îi simte cuvântul care pulsează.
“Unde-i poetul? De ce tace?
Stă sfâşiat de-atâta dor,
Ori depărtarea nu-i dă pace
Când steaua licăre-n izvor?
Unde-i poetul? E departe…
Îi simt cuvântul respirând
Şi rătăcind în lumi deşarte
Cu versul lui adorm în gând. “ ( Unde-i poetul? )
Toamna, anotimpul care o defineşte pe Maria Ieva, este adesea cântat în versuri pline de sensibilitate. Nu este o toamnă oarecare şi, de aceea , poeta o numeşte ,,toamna mea”. Este toamna iubirii, a tăcerilor şi a suferinţei. Este anotimpul misterului.
“Prin toamna mea, desculţă, adesea am umblat,
Încărunţeau copacii de-atâta aşteptare
Şi mugurii pe care cu lacrimi i-am udat
Au sărutat tăcerea cu semn de întrebare” (Toamna mea)
,,Pentru mine toamna reprezintă un amestec de culoare şi sentiment. Chiar şi zilele pline de ceaţă, şi dimineţile albite de brumă au un farmec aparte. Această perioadă a anului, este de fapt o bucată ruptă din noi, un spectacol al florei şi faunei care ne aminteşte că nimic nu se pierde, totul se transformă”, a adăugat Maria Ieva.
“Ce vină are toamna că mă doare
Căci rana-nsângerată nu-i a ei
Şi lacrima pândeşte gânditoare
Sub pleoapa ochiului de clei?