pag.16
Orizonturi Literare
Nr.15 / noi.2014
- Ce grăieşti, Gruie? Vrei să spui că după toate ce mi-ai povestit ai de gând să îl cauţi iară? Şezi-ţi locului şi bucură-te că eşti întreg!
- Pfff...nici vorbă, Ilie, nu mă las! Doar tot are şi lupul aista slăbiciunea lui, oricât ar fi de năzdrăvan.
- Nu pricep...
- Ehei, şi Soarele cu Luna se duc la culcare când le este ceasul. Aşa şi cu fiara aceasta, tot trebuie ea să îşi închidă ochii şi să pună capul pe labe câteodată. Îţi spun eu, Ilie, acolo îşi are culcuşul, printre stânci! Noi trebuie doar să cătăm cu băgare de seamă după urme şi, când va fi să îl aflăm, ne aşternem la pândă.
- Noi?
- De bună seamă că noi! Dar ce ai de gând, frăţioare? Să zaci în marginea asta de lume până la capătul zilelor? Gândeşte-te numai! Nu e ca şi cum te-ai întoarce cu o tolbă de iepuri pe umăr. E lupul de argint! Dacă noi doi izbutim asta, ţi-ai putea găsi un nou rost în aşezarea noastră, ba poate ni s-ar duce faima departe de tot!
Ce fel de nebunie s-a cuibărit sub fruntea lui Gruia? Ce dor de faimă i s-a arătat acum că şi-a lăsat tinereţile destul de în urmă? Acum că are feciori aproape de însurat îi arde lui de fapte mari! Eu în schimb...eu nu am nici la cine să mă întorc. Un cal, un câine şi o stivă de bârne, asta mi-e toată averea. Şi singurătatea cea mare, cât cuprind cu ochii. Măcar de-aş fi un om din ceia sfinţi, să ştiu numai ce să fac cu ea. Sfinte mi-s doar înstrăinarea, durerea şi ruşinea. Ce diavol te-a mânat pe tine, Gruio, să-mi tulburi mie de-ajunsul?
- Frate...ce să mai cat eu printre oameni? Mie mi-e bine aici. Şi faimă? Mi-ajunge să mă cunoască potecile şi izvoarele, iar eu pe ele la fel.
- Prostii, Ilie, vorbeşti prostii...Sau, ia spune: ai venit tu aici de dragul potecilor şi al izvoarelor?
Se uită la mine pe sub sprâncenele ridicate ca la un copil tălâmb. Îmi vine să-i ard vreo două, ca pe vremuri, la părinţi acasă. Dar are dreptate. De mă aflam într-un pustiu ars de soare, aş fi fost eu singur cu singurătatea, dar aşa...Văd până şi brazii întovărăşiţi unii cu alţii, oaste foşnitoare ce se uită la mine de sus, ca la un căţel propăşit în mijlocul lor. Văd şiroaiele de apă întâlnindu-se în locuri ferite de paşi, şuşotind pe limba lor despre unele, despre altele. Şi toate câte mă înconjoară glăsuie şi se înţeleg şi parcă m-ar vorbi pe la spate, căci ştiu că eu nu pricep vorba lor. Iar eu...port în mine numai povara unui strigăt mut, neputincios, neauzit de nimeni. De-aş şti doar că este cine să m-audă şi să-mi dea răspuns, nici pofta vorbei nu m-ar roade atâta.
Dar să mă leg acum cu Gruia să pornim la vânătoarea lupului vrăjit...mai bine las pe dimineaţă, să creadă că m-am gândit pe îndelete şi să nu ghicească furtuna ce-a stârnit în cugetul meu. Mai bine aşa...
- Eu zic, frate, întâi de toate să ne hodinim. Şi mâine dimineaţă, după un somn bun, altfel om pune lumea la cale.
Gruia nu zice nimica. Numai mormăie şi încuviinţează din cap. Îi pregătesc şi lui un culcuş din blănuri şi cergi şi ne aşternem la somn. Arunc încă vreo trei butuci în vatră, să ardă mocnit, că dimineaţa e departe şi urgia de afară încă mugeşte cu putere.
***
E linişte. Iar liniştea a adus şi dimineaţa. E cald încă sub aşternuturi, doar pe obraz şi pe frunte simt strânsoarea aerului de iarnă. Gruia doarme încă dus. O fi fost ostenit peste măsură, săracul! Nu e de mirare...
O fi duminică astăzi? Am pierdut rândul zilelor de când prea seamănă toate una cu alta. Iar de astăzi se poate întâmpla să nu mai fie aşa. Ce să îi ştiu răspunde lui Gruia? Bine că încă doarme...
Văd câteva raze de lumină gălbuie ce şi-au găsit loc printre îmbinăturile obloanelor. Halal îmbinături! Să fi ieşit Soarele? Mai bine îmi fac curaj să mă ridic. Soare sau nu, focul tot trebuie făcut. Şi lemne tăiate de astă toamnă sunt afară, în şopron.
Uşa mi-e toată încărcată cu promoroacă şi îi scârţâie ţâţânile. Mare lucru să se trezească Gruia dintr-atâta după cum sforăie. S-a lăsat ceaţă deasă şi totuşi e soare...Nu se mai vede poteca de omăt şi abia dacă se pot ghici trunchiurile brazilor prin pâcla asta aurie.