pag.13
Orizonturi Literare
Nr.15 / noi.2014
secată şi îmi spunea:„Deschide uşa, Ilie! M-am întors la tine şi vreau să îţi dăruiesc alţi prunci, care să nu mai moară niciodată!”
Am lăsat barda şi m-am prăvălit pe genunchi. Simţeam că îmi pierd minţile. Am mers pe coate şi genunchi până lângă uşă, cu mâinile înfipte în păr şi cu gândul rătăcit. Vroiam să deschid. Dar groaza mi-a fost prieten bun. Soaţa mea se făcuse strigoi. Aproape că i-am deschis, fie-mi blestemat gândul!
După ce mi-am mai adunat simţurile, am proptit masa de uşă, am ferecat toate ferestrele şi am aprins tămâie în vatră. Apoi m-am aşezat pe pat astupându-mi urechile şi am aşteptat cântatul cocoşilor. Până la zori am văzut uşa zgâlţâindu-se, iar glasul strigoiului răzbea la urechile mele oricât îmi apăsam palmele pe ele.
Când a început să se înmoaie întunericul a încetat şi zarva. Eram stors de oboseală şi de spaimă şi mă miram cum de nu se trezise niciun vecin de la atâta zgomot. Abia când am ghicit lumina soarelui dincolo de obloane am îndrăznit să ies din casă. M-am dus aţă la popă şi i-am spus ce mi s-a întâmplat. Aveam un popă bătrân pe atunci, a murit acum doi ani. Ştia popa cel bătrân cum să facă de leac strigoilor. Mie mi-a zis să aduc barda, un hârleţ şi o cunună de usturoi şi să vin iarăşi la el. Când m-am întors, el mă aştepta în pragul casei lui. Luase tămâierul şi o carte de rugăciuni. Ştiam ce are de gând, mai auzisem eu asemenea poveşti.
Ne-am pornit către cimitir. Mi-a zis că pe drum să nu mă uit decât înainte şi să nu vorbesc cu nimeni, orice m-ar întreba sau mi-ar spune. Aşa am făcut, iar el a făcut la fel. Unii oameni m-au văzut ducând barda şi hârleţul pe umăr, au văzut şi cununa de usturoi şi de bună seamă au priceput ce se petrecea. Poate de aceea nici nu au zis nimic, nici nu s-au luat după noi. Câţiva ţânci ne pândeau de după garduri, dar părinţii lor i-au luat pe sus şi i-au închis în case.
Am ajuns pe coasta unde satul îşi ţine morţii. Am început să urcăm, căci mormintele erau sus, sus de tot. Mă năpădea din nou groaza. Popa păşea hotărât însă, fără să răsufle a greu măcar, iar asta îmi dădea şi mie oarece curaj.
Mormântul ei era dincolo de culmea dealului, căci într-acolo se întinsese cimitirul, de parcă morţii se mutau tot mai departe de sat, cătând spre alte hotare. Acolo mi-a zis să sap. Îmi era teamă de ce aveam să aflu sub ţărâna încă afânată. Dar el m-a întrebat dacă nu mi-e mai teamă de morţii care bat la uşi în miez de noapte, apoi mi-a arătat o văgăună îngustă scurmată la marginea movilei de pământ. Cică pe acolo iese strigoiul.
Văgăuna nu era mai mare cât să încapă o cârtiţă, iar eu aşa i-am şi spus. A zis că sunt nerod. Că nu am văzut eu oare pojghiţă de gheaţă la marginea pâraielor în miezul verii? Că nu ştiu eu oare că doar sufletul blestemat al strigoiului iese noaptea prin astfel de scurmături şi că pe unde trece înghite viaţa şi căldura a toate pe unde trece şi că astfel îşi face trup?
Nu ştiam eu asemenea lucruri, nici nu văzusem, doar auzisem. Auzisem de copaci uscaţi peste noapte şi de ierburi veştejite pe cărări neumblate. Aşa că am săpat.
Am săpat până am auzit mârâitul diavolesc de sub ţărână. Popa a zis să nu mă tem, să sap. Şi mi-am dres firea şi am scurmat pământul mai departe, până am dezvelit sălaşul. Şi a început popa cel bătrân să rostească rugăciune, răstindu-se la duhurile rele de mi se făcuse mie părul măciucă. Iar mârâitul strigoiului se făcea tot mai aprig, până a ajuns să urle şi să latre către noi ca toate fiarele sălbatice laolaltă.
Ştiam ce trebuia să fac. Ştiam eu de ce îmi spusese să aduc barda. Fără să mă uit măcar am dat la o parte capacul sălaşului şi dintr-o lovitură am retezat capul leşului pe care se înstăpânise duhul cel spurcat. Apoi popa i-a umplut gura şi nările cu usturoi şi i-a întors capul cu faţa în jos. De la cingătoare a scos un cuţit cu care a despicat pieptul soaţei mele moarte şi i-a smuls inima. Eu eram atâta de năuc, aproape era să cad de pe picioare.
Când mi-am mai venit în fire am pus usturoiul rămas în cunună deasupra sălaşului şi am astupat la loc mormântul.
Întorşi în sat, popa a ars în vatră inima încă plină de sânge proaspăt, a strâns cenuşa într-un blid şi m-a pus să o beau amestecată cu apă. Mi-a zis că am isprăvit cu strigoiul şi că nu are să mă mai tulbure vreodată.