Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 | Page 25

pag.25

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

-Despre ce vorbești?

-Despre flacăra verde, Vlad. Despre vocile pe care le auzi venind dinăuntrul meu, dar nu sunt ale mele. Să-ți spun o poveste. La început, cel mai frumos înger al lui Dumnezeu s-a revoltat și a părăsit casa tatălui său, pârjolind firmamentul în mândra lui cădere – numele lui îl vei fi știind deja, sunt sigur. Și astăzi arde, în diminețile cu cer spălat. Mulți alții l-au urmat – cei care au rămas erau cam prostuți, cum a spus un mare om odată și au cutreierat pământul, împărțind oamenilor cunoașterea pe care o dobândiseră. Întotdeauna mi-a plăcut să-i numesc Rasa de Prometei. Eminescu a fost posedat de un asemenea înger – un înger genial, ca să ai un reper, doar că în cazul lui, coroana i-a fost nebunia – în cazul lui a câștigat verdele, cum s-ar spune.

Vorbea cu o vizibilă ușurință și o oarecare fărâmă de fericire – probabil nu vorbise demult despre aceste lucruri. Sau poate nu vorbise niciodată până atunci. Mă așezasem înapoi pe scaun. Îmi turnă încă un pahar de suc, fără să mă întrebe dacă vreau și mi-l puse în față. Se uită pe geam, îmi spuse că furtuna trecuse, luă din frigider o ruladă pe care o feliase pe un suport de lemn și-mi aduse farfuria, îndemnându-mă cu un gest din cap să mă servesc singur.

-Noi suntem oameni posedați, Vlad, posedați de idolii noștri, de lutul lor, de asta nu ne găsim liniștea și nu ne e pe plac lumea. Noi – scriitori de ficțiune – suntem deseori întrebați de ce nu scriem despre realitate și lucruri veritabile, autentice. Eu cred că ne este de-ajuns să trăim în ea. Mie, cel puțin, îmi este. Totodată, suntem ființe agathokakologice. Verdele pe care-l vezi în ochii mei sunt ochii demonului din mine. Tot a lui este și vocea aceea neexpresivă pe care ai auzit-o.

Numele lui e Naberius și e în toți creatorii de artă. El a fost demonul care a cutreierat pământul, după cădere, și a insuflat omenirea cu dragostea de artă și frumos și abilitatea de a le reproduce. Raziel i-a luat-o pe urme. Acesta din urmă este arhanghelul cunoașterii. A lui este vocea aceasta sublimă. Toți avem în noi un Naberius și-un Raziel. Acum, Vlad, vei putea alege: vrei să fii un rătăcit? Un creator înlănțuit de propriile creații? Sălașul unui demon și al unui înger? Ei bine, alegerea îți aparține. Dar să știi că e greu să cutreieri lumea asta fără să-i aparții, cum o facem noi, acești corbi care se izbesc în geamurile timpurilor moderne, cărând după ei iadul trecutului și ale unor valori care le-au fost tatuate în inimă, înainte de a fi aruncați în viață.

Curiozitatea mă măcina și din această cauză mi-am permis să-l întrerup:

-De unde știi aceste lucruri? De ce eu am putut să văd lumina în ochii tăi și cum o ascunzi de altă lume?

-Nu o ascund niciodată, Vlad, îmi răspunse zâmbind. Doar cei ca noi pot să o vadă, datorită ascuțitului nostru talent de observare, care e concomitent și dar, și blestem. Vei învăța asta singur. Cei doi conlocatari mi-au îngânat încontinuu povești despre omenire și în special, despre artiști. Și despre pericolele de a fi geniu. În primă fază, scade foarte mult toleranța la tâmpenie, îmi spuse și izbucni în râs.

Eu doar am surâs. Cumva, puteam să simt mirosul morții emanând dinspre el. Fără niciun motiv anume, știam că zilele îi erau numărate. O tristețe fără margini mă cuprinse și-mi întipări un zâmbet firav, bolnav și obosit pe buze, care, într-un mod mai mult sau mai puțin neobișnuit, mi se potrivea. Lupescu nu îmi mai spuse prea multe. Îmi făcuse cadou un teanc de cărți, pe care mi le semnase – o semnătură atât de frumoasă! - și mă sfătui să o pornesc spre casă până nu avea să se întoarcă furtuna.

Odată ajuns, m-am prăvălit pe pat, cu cărțile primite lângă mine. Citind astfel din acele cărți și lăsându-le stilul să-mi curgă în vene, am făcut alegerea despre care-mi vorbise Lupescu.

O durere atroce mă înțepă în piept și am dat repede cămașa la o parte. În sinea mea, mă așteptam să mă fi mușcat vreo insectă. Un păianjen; această idee aproape mă conduse spre leșin, căci nu mai era vorba de a fi fost mușcat, ci de a fi văzut una din aceste animale de companie de-ale Satanei mișunând pe carnea mea.

Nu fusese un păianjen – nici pe departe; în dreptul inimii, ca scrijelit de mâna sigură a unui tatuator, îmi apăruse blazonul pe care-l văzusem la scriitor – corbul și îngerul înverșunați împotriva celuilalt. Și astăzi, când plouă, îmi aduc aminte de Lupescu și mă arde simbolul. Îmi arde inima și sufletul. Și am ajuns să urăsc și eu modernitatea, căci ninge peste bufnițe și scoate corbii în soare.