Duminică e ziua mea. Sâmbătă seară i-am scris. Am vorbit mult, despre pasiunile noastre, când, la un moment dat, trimite: ,,Uite! E trecut de oră 12, așadar la mulți ani și să ai o zi frumoasă de naștere”. Nu pot zice că a fost cea mai profundă urare pe care am primit-o vreodată, căci nu se pricepea nespus de mult la urări (sau, cel puțin, asta mi-a dat de înțeles), dar am apreciat. Cu toate că era destul de sec. Am apreciat totuși. Ne cunoșteam abia de 3 zile și el îmi spusese primul la mulți ani. Mă simțeam entuziasmată și m-am lăsat dusă de val.
Două săptămâni mai încolo - ziua unei amice comune. Solemna întâlnire de joi. Homines Narrantes - cercul de excelență în care ne vedeam săptămânal, în afara școlii. Așadar, ziua Calliei. Felicitări din partea întregului grup, bombonele și toate cele! Într-un târziu, ajunge și el, cu un buchet de flori galbene și i-l înmânează. Ea se entuziasmează și roșește din cap până-n picioare. Toată lumea râde și se bucură de eveniment. Bun! Foarte drăguț, un gest de admirat.
Simțeam atunci toată trădarea de pe lume și, deși țineam la buna mea prietenă, nu puteam concepe una că asta. Mă simțeam trădată de toată lumea, dar mi-am pus masca de domnișoară zâmbăreață și m-am adaptat condițiilor. Cu fiecare zâmbet pe care îl schițăm, parcă o lacrimă vroia tot mai mult să iasă la iveală. Le potolea doar gândul că m-aș putea compromite în fața unei mici comunități, dar totuși cu un grad ridicat de inteligență. Așa că am rezistat eroic și mi-am ținut în frâu toate sentimentele.
>>> Proză
40 Orizonturi Literare / Noiembrie 2013 3
Dispersări (continuarea)
de Andreea Elisa Roff