POEZII
38
Câmpia din inima mea
de Petre Ioan Creţu
cum mureau gutuile la fereastra mea
din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară
şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună
căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea
venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare
şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare
iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea
împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine
pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi de un apus de soare
aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă
ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi
cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne
în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai
că trec avioane sălbatice prin sat,
pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne
cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când
se făcea un întuneric ud sub geana de lună
peste câmpia din noi, peste satul din umbră
peste păsările cerului peste amintirile cu miros de brumă
zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge
şi lacrima îţi curge tot mai grea
mie câmpia îmi vorbea
cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci
şi câmpul bântuit de umbre
şi vorbele ei sirene flămânde
după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi
mi se lipeau de suflet ca un timbru
de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau
atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale
din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală
pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea lampa a fitil
mama aprindea candela să-mi descânte frica /fugi frică din carne din vămi
îmi zicea de deochi de spaimă şi ură
îmi stingea cărbuni în apă sfinţită
apoi aprindea tămâie
şi abia atunci îngerul meu cu o singură aripă venea