Autor: Sebastian Salmanis
Cerneluri albastre, din vârf de stilou,
Îmbracă hârtia cea albă,
Fiind pentru unii, al minţii hublou,
Spre lumea cea mare şi oarbă.
Prin semne ciudate, încercăm să redăm,
Ce mintea încontinuu crează,
Cuvinte din litere, întruna formăm,
Crezând că e tot ce contează.
Cerneluri albastre se-aşează mai mult,
Pe albul hârtiei, prin care,
Încearcă să pună la suflete scut,
Călcând parcă totu-n picioare.
Degeaba, acuzăm de trădare, cuvinte,
Degeaba, aruncăm cu sintaxe-n gunoi,
Cerneala albastră, se-ntinde înainte,
Făcând ca hârtia să urle la noi.
Nici tuşul cel negru, nici pixul cel roşu,
Nu pot să oprească cerneală din plâns,
Cu lacrimi albastre, ea scrie răvaşul,
Prin care ne leagă cu sfori, tot mai strâns.
Cerneluri albastre ce jură iubire,
La albul hârtiei, etern,
Pornind, semne multe, acolo să-nşire,
Scriind, în al dragostei semn.
Cerneluri albastre