proza
9
Ecaterina era un om singur, tocmai pentru că seara nu punea nimeni o mână ridată peste mijlocul ei şi să îi împărtăşească ofticile legate de picioare umflate, pete de bătrâneţe şi dureri enervant de constante.
Dar dacă ai admira viaţa prin ochii Ecaterinei, ai înţelege că înţelepciunea e discutabilă, iar supravieţuirea e un test de rezistenţă pe care ţi-l provoci singur. Marchezi cu o notă-n agendă fiecare eşec, ca să poţi evolua, în timp ce desenezi o rută pre-stabilită prin neprevăzut. Te strecori printre greutăţi, pentru că dacă o găină poate mânca printr-un gard, atunci omul poate controla circumstanţele. Şi, probabil, ai încerca să înţelegi că, în final, eşti doar o piesă de pe un tabel, ce nu-ţi permite să piardă lupta cu sine însăşi.
Aflată în trei relaţii sentimentale paralele, la o vârstă ruşinoasă, Ecaterina era un om singur. Şi poate că ăsta era unul dintre motivele pentru care îşi iubea nora. Femeia asta, Emilia, tăcea mai mult decât şi-ar fi dorit ea vreodată. Şi avea o grijă nebună de soţul ei, singura dovadă palpabilă că Fănică a trecut pe pământul ăsta. Dar Ecaterina avea un necaz mai mare decât singurătatea. Iar Emilia îl ştia.
CRUCEA DE AUR. Emilia
Dacă putea să intre în mintea oamenilor, Emilia şi-ar fi asumat toate riscurile de a fi înjurată, în timp ce i se zâmbeşte. Însă, tot ce îi dădea speranţe Ecaterinei, îi mânca pe dinăuntru, puţin câte puţin, căsnicia Emiliei cu Alexandru. Şi pe bună dreptate.
Ce bărbat ar mai vorbi cu mama lui, după ce ea îi pătează memoria tatălui nu cu un concubin, pentru că ar fi fost trist să îşi ducă vârsta singură, ci cu trei amanţi? Şi ce soţie avea să fie ea, dacă încearcă să împace capra de munte cu kiwi-ul?
Era o nouă zi. Era o altă poveste despre planificări, scuze, memorii. Era, din nou, acea soacră care urma să îi recomande iar, cu japca, un serviciu de dulceaţă pentru un ritual ale cărui tipare au fost distruse de timp. Dar nu era doar atât. În planul vieţii urma să vină o nouă ceartă cu Alexandru, o altă durere care urma să îi străfulgere inima, o altă noapte în care va dormi la pieptul omului pentru care şi-ar fi dat viaţa cu tot cu dobândă, fără să îşi dea seama dacă lucrează la cea mai bună faptă din viaţa ei sau cea mai sfâşietoare supărătoare. Pentru că, în viziunea soţului, ea trăda valoarea supremă a iubirii: ţinea cu duşmanul.
Azi, Ecaterina i-a vorbit iar de Ovidiu. El părea, totuşi, mai cu moţ faţă de ceilalţi doi, ce cotizau cu destinaţii exacte, în faţa unei recompense pe care Emilia o încadra în necunoscut. Cumva, ea îşi explica preferinţele soacrei. Ce putea să fie mai atrăgător decât un domn instabil, dar totuşi potent financiar? Probabil, nimic, dacă discuţia ar fi fost purtată cu o puştoaică, şi nu o Evă a mascărilor psihice, pe altare încă nedeterminate ale scopurilor terne ale muritorilor.
Misterul soacrei – problemă era imposibil de desluşit. Şi nu i-ar fi dat importanţă, dacă nu şi-ar fi prins soţul, de zeci de ori, plângând în faţa pozei tatălui plecat până-n Rai. Alexandru trecea printr-o durere nerezolvată, din cauza unei mame ce are potenţial de purtătoare a vreunei boli mintale, ca urmare a şocului pierderii.
Emilia se consuma. Alexandru la fel. Iar Ecaterina se agăţa cu disperare de orice vorbă, cât de mică, despre fiul mai risipitor ca ea, în viziune proprie. Toate cu preţul unor certuri care ponegreau o iubire pe care ea o încadra undeva deasupra infinitului, tocmai pentru că filmele şi cărţile nu puteau reproduce mai mult de o zecime din tot ce simţea ea pentru soţul ei.
Şi toate astea curgeau ciclic până când a sunat telefonul...