POEZII
24
“Bună, ce faci?” mi se adresează o întrebare, probabil din politeţe şi fără pic de interes. Sau poate invers, fără pic de politeţe şi cu mult interes pentru o bârfă nouă, un nou mod de a mă răni.
“Bine.” răspund absentă. Şi conversaţia se încheie.
Nimeni nu mă mai poate răni, am trecut de limita durerii. Fericire, da o simt. Durerea este însă o umbră mereu prezentă în gândurile şi în inima mea. şi asta nu se va schimba. De ce am fost atât de rănită de oameni care pretindeau a-mi fi prieteni? Simplu. Acelaşi răspuns întotdeauna. Pentru că sunt eu.
O mască a bunei dispoziţii, pusă pe o faţă ce e obosită de sentimente. Imaginea este tot ce contează? Da. Atâta timp cât oamenii vor şti cu adevărat ce simţi, vei fi o carte deschisă, vulnerabil şi neputincios. Oricine te va putea răni. Însă aşa… eşti de neatins. Nimic nu te poate răni adânc, zâmbetul este cel mai eficient mijloc de apărare. Şi toată lumea te va trata indiferent. Dar e un risc calculat şi asumat. Căci fiecare trăieşte pentru propria persoană şi nimeni nu te ajută atunci când ai nevoie. De ce te-ar ajuta? Nu are nimeni aşa o datorie faţă de tine, sau de mine, sau de altcineva. Chiar şi prietenii te pot înjunghia atunci când se simt încolţiţi… Sau poate uită că ţi-au fost prieteni. Ce vine către mine... să vină, nu contează, necazuri, bucurii, oricum nu vor ţine cont de dorinţele mele. Tot ce pot face este să încerc să mă bucur de acest lucru numit viaţă, înainte să mă distrugă complet, înainte să devin o papuşă fără suflet. De ce gândesc aşa? Pentru că sunt eu.