poezii
32
grade
apa îmi părea
mai caldă
la 36 de grade
când erai și tu
cu mine
sub duș.
sau poate
mă-ncălzea
simfoniile scrise
cu stropii de apă
pe coapsa ta.
apa îmi părea
mai caldă
la 38 de grade
când erai și tu
cu mine
sub duș.
sau poate
mă-ncălzea
soarele pictat
cu picături de apă
pe sânii tăi.
apa a ajuns
la 40 de grade.
acum mi-e bine
și fără tine.
antihrist
în fiecare seară,
nepoata mea de cinci ani
își spune îngerașul,
în genunchi, lângă pat,
cu mâinile împreunate,
așa cum face un adevărat creștin.
pentru ea,
dumnezeu e cineva de sus,
dar nu de la etajul zece,
ci dintre nori.
și el se supără,
ea știe,
că i-a spus mama,
dacă nu-și mănâncă ciorba,
dacă nu pune păpușile la locul lor
și dacă nu-și spune îngerașul.
oare de-ar ști că-i în apartament
cu antihristul
care stă noaptea la două
cu laptopul în brațe,
străjuit de bere și tutun
și scrie poezii,
l-ar prigoni?
l-ar trimite în iad,
în hades, în ennom
sau măcar până-n pivniță
dup-un borcan cu gem
de căpșune?
renaștere
mor în fiecare seară
și renasc,
ca pasărea phoenix,
în fiecare dimineață.
aseară am murit
în paharul
de vin.
azi dimineață
am renăscut
în ceașca
de cafea
2:11
e două și unșpe minute,
mă gândesc să-ți scriu.
să fie ultimele cuvinte pe care
să ți le trimit
și-apoi să plec
în direcția opusă.
n-am avut timp
să ne luăm
adio.
nu am vrut.
e două și treișpe minute,
te iubesc,
poate de la oboseală.
aș bea o cafea, dar mi-e frică
să nu mi te ia din gând.
închid ochii și te văd
și-ți spun ce ți-am spus
cu șase rânduri mai devreme.
ascult vaman
și-mi plouă-n ochi,
gânduri reci din viețile trecute.
e două și cinșpe,
mi-e dor să-nsemni totul pentru mine,
mi-e dor să simt că-ți pasă
ce-am făcut azi,
cum am dormit,
dacă mi-am luat medicamentul.
e două și șapteșpe
și încă-mi lipsești.
îmi dau seama că
nu mai exist.
ca ploaia de vară.
am trecut repede
și urmele lăsate
s-au uscat în jumate de oră.
singur. singur și uitat
și pustiu și ratat.
așa mă simt până
la două și douăzeci.
apoi ies la o țigară.
e două și douășcinci,
nu te mai iubesc
de Eugen Rogojan