Bătaia NU e ruptă din rai! Ea nu face altceva decât să rupă de fiecare dată, încet- dar sigur, relația dintre părinte și copil, aceea care ar trebui construită pe încredere și iubire. În schimb, construiește de fiecare dată, încet- dar sigur, o relație de subordonare de tipul „Eu te-am făcut, eu te omor!”, de genul „Cel mai puternic deține controlul”. Distruge încrederea micuțului în sine însăși, dar și în cei care ar trebui să îi fie exemple, mentori, în cei apropiați, în familie, în adulți. Poate crea reflexe și atitudini condiționate care, pe viitor, vor fi nu tocmai cele potrivite. Copilul înțelege că agresivitatea dă putere și control celui care o deține, motiv pentru care va face asocieri inexacte și el va perpetua cel mai probabil comportamentul (mai ales dacă este băiat) ori va deveni mult prea introvert și fricos (preponderent dacă este fată). De asemenea, violența scoate la iveală o parte existentă în noi, aceea a agresivității înnăscute (pe care cândva strămoșii noștri o foloseau în scopul supraviețuirii), dar o denaturează totodată, creând tipare comportamentale de nedorit. Poate fi și un efect al frustrărilor proprii. În loc să căutăm, ca părinți, modalități prin care să oferim copilului modele de manageriere a tendinței agresive a celui mic, noi alegem să augmentăm modelul agresivității prin propriul exemplu și propria conduită cu micuțul.
A fi părinte nu înseamnă a deține controlul absolut, dar nici că micuțul tău îl are! Probabil acesta este lucrul cel mai dificil, acela de a găsi un echilibru în relația bidirecțională părinte-copil în așa fel încât să nu apară frustrări, neîmpliniri, acuze, erori dezastruoase, însingurare, depresii de o parte sau de alta. Liantul principal este iubirea, dar avem nevoie de multe alte ingrediente care să ducă la un rezultat excelent. Nu există părinți buni și copii buni, după cum nu cred că există părinți și copii răi.
Copii vs Părinţi
Orizonturi
Literare