b.adolescentului nu trebuie să i se inoculeze ideea că sexualitatea este ceva rușinos. Ci ceva normal, care trebuie tratat cu seriozitate, ca cele mai multe aspecte ale vieții.
c.dacă nu ne simțim confortabil în discuția cu adolescentul, există numeroase mijloace prin care putem face acest lucru, de la cărți destinate acestui domeniu până la materiale de pe siteurile de psihologie. Important este să nu transmitem eronat semnale care să declanșeze în adolescent reacții nedorite, de genul: aversiune față de viața sexuală ori, dimpotrivă, o curiozitate exacerbată.
2. tabuul parental. „Știu ce e mai bine pentru tine, eu iau deciziile în locul tău!” Da, face parte din capitolul „Sunt părinte!” și adevărat de cele mai multe ori. Noi, ca părinți, avem instrumentele utile pentru a ști ce este mai bine pentru copiii noștri, din multe puncte de vedere. Însă nu putem/ nu reușim/ nu știm/ nu vrem întotdeauna să comunicăm cu adolescentul de pe aceeași poziție. Considerăm în principal că fiind adulți cunoaștem mai mult și mai bine tot ceea ce se potrivește acestuia. Aici, ar trebui să ținem cont de următoarele aspecte:
a.nu suntem în război comunicațional cu copilul nostru. Nu e necesar să ridicăm glasul pentru a ne impune punctul de vedere, nici să îi amintim mereu că noi îl întreținem, educăm, creștem, susținem material, că ne sacrificăm pentru el. Nu am făcut un copil pentru a deveni o marionetă care nu iese din cuvântul părintelui.
b.autoritatea parentală există și trebuie menținută în parametrii echilibrați, nicidecum mergând la extreme: augmentând sau minimalizând importanța ei. Însă pentru găsirea acestui echilibru este necesară nu doar o bună cunoaștere a copilului, dar mai ales a noastră înșine, ca părinți. Cât pot tolera, fără repercusiuni? Câtă libertate pot anticipa să îi las pentru a fi confortabil pentru amândoi? Când aș putea să îl las, supervizându-l, să-și ia propriile decizii, asumându-și urmările?
c.comparația cu alți adolescenți (fie chiar și frații mai mari) necesită atenție. Foarte adevărat că învățăm comparând și imitând, însă sunt cazuri în care comparațiile pot dăuna. Fiecare individ este unic în felul său și altă tipologie comportamentală/ caracterială dată exemplu ca fiind model poate duce la aversiune față de acea persoană/ comportament/ model. Astfel că e necesară multă atenție în exprimarea acestor comparații.