RECENZIE
39
povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stă sub semnul vârstei de aur, ci este real:, la mijloc de secol XX”. Nu mai este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini care par să țină de fabulos. Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaș evocă experiențe profesionale, de familie, de dragoste, de căutare a sinelui, experiențe reale relatate cu bucuria împlinirilor în universal exilului. Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viață personală autentică. Nea Mitică pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexă în lumea americană. În istoria vieții sale apar, prieteni”, care, din oameni reali, cu propria viață autentică, devin personaje de poveste. Legăturile de prietenie ale lui Nea Mitică par să se explice caragialian, Las’că rezolvă domn Mitică!”. Exilul nu înseamnă pentru nici un personaj o înstrăinare de țara de suflet și din suflet, de România. Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate, amintește de diaspora românească din timpul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petru Dumitriu. Nu poate fi vorba nici de o, autoexilare” din spațiul cultural mioritic, nici de o, părăsire” a „patriei-cuib”, ci, mai degrabă, de o, plecare”, din plaiul însuflețit de dorul românesc purtat peste oceane în inimile românilor. Îndepărtarea de România îmbină dorul de țară cu dorul, sau, mai exact, cu dorința de afirmare a personalității zămislite în spațiul doinei, spațiu ondulat mioritic – în accepția lui Lucian Blaga – între deal și vale, cu voința a ceea ce Mircea Eliade numea, aflarea de sine”:,... nu te poți întrece fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi viu, tânăr, harnic, neliniștit cu ochii fascinând a țintă, cu pumnii strânși, cu genunchii palpitând în așteptarea semnalului de fugă. (...) Compromiterea e rezultanta celor două linii cardinale de forță din câmpul magnetic al Republicii noastre: libertatea și originalitatea.”
E cel dintâi pas către aflarea de sine:, Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalității, dospit cu acel prea plin care izbutește întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negații te vor epuiza, pentru că negațiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseși afirmații, creații pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol. I., Editura Roza vânturilor, București, 1990, p.84). Modele ale avântului profetic eliadesc, personajele cărții lui Octavian Curpaș mărturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat să plece, împlinind profetismul românesc, dintr-o țară în altă țară. Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta, Steinhardt numea, Primejdia mărturisirii”: „Să vorbești despre trecerea de la o credință la alta, să lămurești prin semne sau semnificații ceea ce ține de har, inefabil și taină este oare cu putință? Să spui de ce, să dai un răspuns precis și clar?
și taină este oare cu putință? Să spui de ce, să dai un răspuns precis și clar? (...) S-ar zice că e o chemare încă nedeslușită, încă îndepărtată, care totuși se face din ce în ce mai perceptibilă mai descifrabilă, mai urgentă, până ajunge a se preschimba în goarna mobilizării generale” (Nicolae Steindhardt – Primejdia mărturisirii, cap. Mărturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p.171). Cred că primejdia constă în înțelegerea raportului dintre aspirații și împlinirea lor, între cerere și ofertă sau, mai degrabă, în înțelegerea a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre, modele mentale” și, iluzii cognitive” (Paul Cornea – Interpretare și Raționalitate, Editura Polirom, 2006, p.438)., Aflarea de sine” demonstrează că experiența plecării din țară nu este o dezamăgire, nu este o, iluzie cognitivă”, ci întâlnirea cu, modelul mintal”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regăsire a sinelui.