proza
24
El reprezintă omul unei singure pasiuni, ceea ce unii autori numesc un “unidimensional” fiindcă valorizează oamenii şi întâmplările doar în măsura în care satisfac scopul propus. Într-un oraş de provincie cu ambiţii mărunte, acest personaj excentric şi timid, ale cărui reacţii frizează patologicul, profesor de astronomie la un liceu local, se îndrăgosteşte de cea mai frumoasă femeie, inaccesibila Zina Cornoiu, măritată cu un bărbat influent. Obsesia erotică nesatisfăcută, atât de frecventă în literatura lui Gib Mihăescu, nu constituie însă cauza sinuciderii, deşi Zina Cornoiu va fi văzută în compania altui amant şi aparent acest lucru declanşează hotărârea de a-şi pune capăt vieţii. Ultimele gânduri ale personajului masculin sunt centrate exclusiv pe himera de fier, adică pe stăruinţa inutilă de a căuta lucruri imposibile. Mircea Vulcănescu susţinea, de altfel, în studiul său despre specificul românesc “că o statistică arată că numărul cel mai mare de căutători ai perpetuumului mobil era dat odinioară de români – şi căutarea perpetuumului mobil este una din pildele notorii de căutare a imposibilului practic”. În realitate, atracţia pentru cea mai dorită femeie din oraş nu contracarează pasiunea implacabilă pentru construirea aparatului, ci o potenţează şi i se subordonează, femeia reprezentând o ipostază în plan erotic a idealului intangibil. Personajul se va sinucide aruncându-se sub roţile trenului, o altă maşinărie în mişcare, dar semnificând realitatea prozaică şi limitată, când realizează că nu ar putea duce niciodată o viaţă normală.
În lumea mahalalei, dragostea nu se rezumă la satisfacerea instinctelor şi nu este doar un premiu pentru supremaţia stradală, ci şi o modalitate de a depăşi condiţia animalică şi de a da sens unei vieţi chinuite şi pline de privaţiuni materiale. Bărbaţii sinucigaşi trădaţi de femeia iubită sunt, de obicei, firi hipersensibile şi blânde, prin contrast cu mediul din care fac parte, dar al căror act radical este cu atât mai violent cu cât masculinitatea le este sistematic denigrată. Cârpaciul rus Ivan, din romanul Sfânta mare neruşinare de G.M.Zamfirescu, trăieşte iluzia că ar putea să-şi găsească fericirea alături de grecoaica Maro, după ce-şi risipise entuziasmul în elanuri revoluţionare. Femeia, suflet sălbatic şi excesiv de senzuală, îl părăseşte însă pentru a trăi în cadrul unui promiscuu menaje a trois, alături de un soţ violent şi de un ibovnic mult mai tânăr, Nedu. Focul care mistuie căsuţa din scânduri şi trupurile celor doi, aprins intenţiont de Ivan, sugerează purificarea simţurilor. Kovaci, din romanul Periferie de Constantin Barcaroiu, este bătut şi înşelat de soţie chiar cu propria-i calfă, până când decide într-un moment de răbufnire orgolioasă să le spargă amândurora capetele cu un ciocan. Măcinat de remuşcări şi torturat de păcatul omorului, se spânzură chiar de crucea lui Christos, după un monolog interior umanisto-mistic, în care îşi înţelege tardiv soţia. Compasiunea făţişă pe care cei doi autori o manifestă faţă de mahalaua săracilor, în care relaţiile înseamnă de multe ori împreunări facilitate de consumul de alcool, şi tendinţa de a releva substratul de umanitate, fac din actul suicidar o reflectare a eşecului oricărei tentative de înnobilare prin iubire.
În piesa Vreau să trăiesc de Claudia Milian, sinuciderea este expresia nobleţei sufleteşti a soţului, în spiritul literaturii ruse, fiindcă personajul, înşelat de soţie chiar cu propriul fiu, îşi deghizează moartea voluntară sub aparenţa unei boli fatale. Personajul dizolvă o imensă cantitate de veronal în paharul pe care urma să i-l ofere chiar soţia fără să ştie, dar gestul este oprit violent de cumnatul său, pus la curent cu intenţia acestuia. Piesa are puternice accente de melodramă, departe de tensiunea conflictului din Fedra, reliefând drama soţului blând şi superior, a cărui soţie îl trădează fără scrupule cu propriul fiu, bolnăvicios şi plin de capricii, aflat mai degrabă în căutarea unei mame.