Condeiul inimii
8
“Cu păpădii am tatuat poeme
Şi în văzduhul tău le-am scuturat
Dar vântul nerăbdării prea devreme
Le-a risipit şi nici n-ai observant”. ( În vară…)
Lumina înseamnă iubire, o cale spre senin unde îşi adună visele spre a simţi “cerul tremurând”:
“Îmi eşti lumină şi popas în toate,
Nu mai respir decât cu tine-n gând
Când număr paşi pe străzile pavate
Cu vise, îmi simt cerul tremurând”. (Tu…)
Cântec al iubirii presărat cu florile eternităţii, poemul său intitulat “Etern” creează imagini de o frumuseţe răvăşitoare. Libertatea la care aspiră şi ploaia interioară care o copleşeşte se contopesc în dorinţa de a fi văzută “în orice siluetă” şi aşteptată cu marea în “valuri de îmbrăţişări”:
“De mine vreau să-ţi amintească ploaia
Când îţi mângâie chipul răvăşit
Să-ţi şiroiesc prin gânduri iar văpaia
Acestei veri, în care ne-am iubit
Să nu se stingă-n tine niciodată.
În orice siluetă să mă vezi
Şi să tresari de fiecare dată
Sperând că-s eu. Pe-un ţărm să te aşezi
Şi să aştepti să mi se-ntoarcă marea
Cu-aceleaşi valuri de îmbrăţişări
Veac dupa veac şi să-ţi aud chemarea
Brăzdând văzduhul meu de-nfiorări”. (Etern…)
Un poem emoţionant scris cu lacrimile înstrăinării şi “povara altei veşnicii” devine grăitor în suferinţa sa interioară:
“Azi nici pe vânt nu-ţi mai trimit poeme.
Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ştii
Dacă desculţă iarăşi trec prin vreme
Sau port povara altei veşnicii”. ( Străini )
Un tablou mirific al iubirii desăvârşite nu poate fi exprimat decât prin dansul în ploaie. Aşa cum este şi iubirea de altfel, un dans al simţurilor în muzica eternităţii, o ploaie caldă de vară. Evadarea spre absolut, zâmbetul de fericire, emoţia care se aprinde , toate valsează în simfonia celei mai curate iubiri:
“Dansam în ploaie. Mă priveai zâmbind
Cum îmi ţineam umbrela bucuriei
Deschisă peste umbră. Chicotind
Te-ademeneam în lumea nebuniei.
Dansam în ploaie. Te strigam râzând
Pe numele de cântec ce zvâcneşte
În partituri de dor… S-alergi vibrând
Spre şansa noastra de-a ne fi poveste…”( Dansam în ploaie…)