Poezii
17
Trec zile cu ochi de aramă turnaţi
în uitarea de foc a amurgului
şi tremură-n gând
amintiri din cele neîntâmplate
pe rând
urcă aburi din ciunge visări
spre un cer de oţel
suflări pizmaşe de vânt
răscolind alte mări
niciodată aceleaşi, niciodată la fel
văd planete şi sori ameţind
mistuindu-se-n dor
scăpătând din orbite
niciodată aceleaşi, niciodată la fel
până când se aprind,
ard stinghere şi mor.
Nevermore
De mult nu mai dorm
nopţile
Sub soare aprig sau nor străveziu
e la fel
acelaşi dangăt enorm
de clopot crăpat
Mi-ascund urechile de
mugetul mucoaselor isterizate
şi rabd vârtejul de chiote
Ce demon zănatec ne-ndeamnă
la spargerea sferelor
în timpane?
Ce nălucă pripită
ne bate cap în cap
şi ne împrăştie gândurile
ca pe nişte pungi de pioneze
aruncate din înălţimea tăcerii?
Înălţimea tăcerii
În ţipăt de glande barbare
punct uleios
lihnit după urgii
după sori rupţi în două
râncedă pâclă inertă şi surdă
afurisenie de braţ greu ucigaş
gingie ingrată de mort
ca un semn rău
cât o minte zdrobită
nu şi nicicum, niciodată
ca mai ieri, nici în gând
suntem toţi scamele aceluiaşi giulgiu
sub piciorul greu şi fierbinte
al unui văzduh argilos
Fără milă! Fără milă!
nemilos univers
pui vitreg şi crud al Tăvălugului
mă-ncearcă groaza că pasul
e cel mult făcut
pentru bătutul pe loc
Hel
Trec păsări cu aripi de fier
peste câmpuri aprinse
mă tem să adorm
şi tremur şi ard
şi nu mă mai mistui
simt depărtări mute
ce nu mă cheamă
dar ştiu că trebuie mers
până la capătul firii
pe sub bolţi de cenuşă
până găsesc întunericul clipei
şi marginea hăului nepăsător
în adâncimea căruia scânteie
vârful de lance, ca un drum nemilos
pe care m-arunc, cu scrâşnet de dinţi
şi apun răsărituri întoarse
în vârf de lance, sângeriu clocot
culeg în pumn şi astfel mă duc
şi tristeţe mai mică decât
câmpuri aprinse de păsări cu aripi de fier
sângeriul meu ochi limpezit nu mai vede
Păsări cu aripi de fier
Poezii scrise de Cristian Zoicaş