Condeiul inimii
5
“Nu mai sunt eu cand scriu! Şi nu iau seama
De-ncercuiesc zăpezi sau mori de vânt.
Atâta ştiu că filele mă cheamă
Să-mpart toată lumina din cuvânt.” (Transpuneri)
Este o poeta înnăscută, binecuvântată cu har ceresc , care respiră poezie:
“Pot respira şi „altfel” prin poeme:
Pot înteţi furtuni de înţeles
Sau să cuprind cu ochii mei prin vreme
O zare ne-mblânzită, de eres.”
Iată cât de sugestiv îşi descrie poeta misiunea într-unul din poemele sale:
„Descriu căderi în gol sau fac doar valuri
Neînsemnate pe un râu de dor
Şi-mi impletesc lumina dintre maluri
De la vărsare până la izvor”. ( Vâltori )
Cât despre arta de a scrie, Aura Popa mărturiseşte ce se ascunde în spatele acestei măiestrii şi cum dă o formă potrivită cuvântului pentru a-şi expune lumea interioară. Să “încastrezi trăirea în cuvânt” este una din cele mai dificile misiuni:
„Pare uşor? Nu e! N-a fost vreodată
Să rafinezi pustiuri, să ştergi vânt
Pe cerul prea scrobit din niciodată
Şi să-ncastrezi trăirea în cuvânt”. ( Să scrii )
Aura Popa creează un joc inedit în care conferă sensuri nebănuite cuvântului şi formelor cuvântului. Astfel, cuvântul încearcă să se dezlănţuie în anotimpul verii, iar iubirea scrie cu durere şi temeri o prefaţă. Chiar verbele pot rămâne pustii, fără puterea de a transmite mesajul şi secate de sens. „Virgule de geruri” şi „cratime de vifor” întăresc ideea unei lumi interioare reci, care aspiră la împlinire:
„Nu ştii ce vrei! Te-agăţi cu mâini de gheaţă
De marginile verii din cuvânt,
Dar scrii prăpăstii zilnic în prefaţă
Şi-apoi arunci cu ţipete în vânt
Ca încrustarea lui să te întoarcă
Din nou în iarna ta de răzgândiri
Să-ţi ningă iar cu dacă şi cu parcă
Pe buzele rostirii şi-n priviri.
Nu ştii ce vrei! Ţi-s drumurile toate
În rame de-ncercare, argintii
Şi orice pas se-mpiedică de poate,
Îţi vor rămâne verbele pustii.
De nu vei şterge virgule de geruri
Şi cratime de vifor ne-mblânzit.
Poţi răsuci povestea-n mii de feluri
Ca să ajungi pe valul potrivit...” ( Balans pe tăişul de gând )