Magazine/April, 2013 9
Orizonturi Literare 9
,,Tu dăruieşte-ţi dragostea mereu
Aşterne pe cărări de vis iubirea
Stăpânul tău e numai Dumnezeu
Şi-ţi vei găsi în tine fericirea”. (Povaţă)
Liniştea profundă la care orice suflet aspiră în taină este zugravită cu măiestrie în imagini simbolice, unde natura îşi pune pecetea într-o manieră sublimă. Aşa arată calea spre tihna lăuntrică prin ochii poetei:
,,Mi-am cules sufletul
Risipit în freamătul frunzelor
L-am scăldat în verdele codrilor
Am alungat tristeţea norilor
Şi-ascultandu-i cântecul,
Pe strunele dorului
L-am dăruit privighetorilor.
Din cristalul râurilor
Mi-am spalat ochii-nceţoşaţi
Şi-am adunat raze de lună
Împletind în tihnă punţi de suflet
Până când, geana zorilor
A spulberat a stelelor cunună
Dăruindu-mi dragoste-n mirific cântec…” (În linişte)
Georgeta Resteman se defineşte într-unul din poemele sale ca fiind umbra şi visul creat din esenţa cuvântului. Semeţia cuvântului în cea mai sensibilă formă, anume cuvântul sudat cu tărie lăuntrică, învăluit într-un cântec ceresc şi scăldat în metafora iubirii ascund chintesenţa misiunii poetei :
,,Sunt umbră şi vis născut din esenţa
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsă ascund chintesenţa
Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”.
Puritatea sa interioară este întreţinută de izvoare limpezi, în timp ce foşnetul frunzei din codru îi este alinare. Şi, nu în ultimul rând, îşi dezvăluie misiunea: aceea de a dărui veşnic şi cu iubire, Pământul. Toate frumuseţile pământeşti cunoscute de poetă ni le împărtăşeşte prin vers cu iubire:
,,Din limpezi izvoare îmi iau apa vie
Şi fosnetul frunzei din codru mi-e cântul
Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie
Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul”. (Sunt)
“Nu m-am gândit niciodată să încadrez poezia între limitele unei definiţii, cum niciodată nu am citit-o, nu am scris-o sau trăit-o limitat. Spuneam undeva, în una dintre primele mele poezii: «Când scriu, mă umplu de frumos şi pace...» şi chiar am fost extrem, extrem de sinceră. Ce înseamnă poezia pentru mine? ...