interviu
6
“Versul Florinei Sanda Cojocaru este precum un trăznet. Impactul pe care îl are slova domniei sale asupra cititorului este covârşitor. După lecturarea unei poezii care poartă semnul sufletului său, nu poţi spune decât că ai fost săgetat de ceva extraordinar de intens, poate de aceea am privit creaţia sa ca pe un trăznet.
Florina Sanda Cojocaru cu o extraordinară profunzime şi o bogată imaginaţie poetică reuşeşte prin îmbrăţişarea versului alb să lărgească orizontul imaginativ al celor care pătrund în lumea sa interioară, citindu-i poeziile. Adoptarea acestui gen de vers îi dă posibilitatea de a exprima cu şi mai multă uşurinţă stările de suflet, de a picta într-o varietate nelimitată de culori tablouri imaginative ale trăirilor în care se poate regăsi orice om”. ( Dori Lederer)
Florina Sanda Cojocaru, o poveste de suflet
Expresivitatea şi profunzimea versului care o caracterizează ating valori nebănuite, asta fiindcă Florina Sanda Cojocaru îşi descrie stările interioare cu atâta sensibilitate, încât reuşeşte să pătrundă în sufletele noastre unde lasă emoţiile să valseze în armonii celeste. Poeta se destănuie cu ardoare aşezând cu rafinament fiecare emoţie şi stare într-un timp definit de iubire. Contemplă frumuseţi şi lumi copleşitor de expresive şi se înalţă spre orizonturile visării, mângâiată doar de soarele iubirii.
Primul său poem a fost scris atunci când poeta era în liceu, anume la sfârşitul clasei a X-a, dar până atunci mai fuseseră câteva încercări. Cât despre pasiunea pentru poezie, Florina Sanda Cojocaru mărturiseşte că simte că o deţine dintotdeauna: “Cred că pur şi simplu te naşti cu ea, o ai în sânge, apoi o descoperi dintr-o dată, într-o oarecare zi, când cuvintele te caută. Ştiu că citeam mult, apoi am încercat să stăpânesc metafora. Era ceva doar al meu, un refugiu. Şi acum e la fel”
Poeta scrie cu o dăruire aparte şi ne pătrunde în inimi creând imagini deosebite. Este fascinată de splendoarea toamnei, dedicându-i versuri alese în care conturează tablouri impresionante: “Pe şevalet de ceruri turcoaz am picurat aramă/ Întârziind zborul păsărilor spre înalturi/ Şi învelindu-mă cu nouri de melasă…/ Voiam să plac îngerilor rătăciţi de noi.” (Pentru că toamna nu trebuia să moară).