Revista Orizonturi Literare - august 2014
Pai ce, m-a auzit? Mi-a întors spatele, şi-a pus căştile pe cap şi s-a cufundat în treabă. Eu, plină de nervi, mă roteam cu scaunul ăla, că deh, e moartea mea tipul acela de scaun. Şi când am văzut că vine persoana îndrumătoare la mine, i-am semnalat problema şi, ce să vezi? Îl cheamă pe băiatul pe care l-am rugat şi eu să mă ajute ca să vadă despre ce e vorba şi a venit aşa frumos lângă mine şi eu voiam să-i dau cu ceva în cap că nu venise atunci. În cele din urmă, s-a rezolvat problema internetului. Cum aveam la dispoziţie o oră, iar deja jumătate se dusese pe internet, am intrat în panică. Am deschis zeci de pagini de presă din judeţ, nu-mi atrăgea niciun subiect atenţia, asta era problema. Şi aşa am zăbovit alte 10 minute aiurea, până când am ales, la plesneală, un subiect care era de actualitate şi astfel am reuşit să scriu minunata ştire. Aşa, cum am crezut eu că este bine şi din ce mai învăţasem la facultate. Când am terminat, urma să fie analizată, corectată şi para-comentată. Spre uimirea mea, nicio greşeală nu am avut, iar din punct de vedere tehnic, era foarte bine realizat. M-am simţit cea mai mândră şi trăgeam cu ochiul prin redacţie să fac în ciudă puţin. Ziua s-a terminat repede, întrucât era zi de vineri iar eu eram prea nouă ca să-ncep să fac ştiri.
Toată luna martie a constat în venitul meu de dimineaţă, participarea la diverse conferinţe, dar foarte rar, iar de scris ştiri nici măcar să nu aduc vorba. Nimeni nu mă băga în seamă din redacţie, parcă eram un extraterestru ce voia să le cucerească planeta. Numai cu caţiva dintre cameramani am început să vorbesc şi să descopăr câteva secrete, care de fapt nici nu erau secrete. Şi aşa a trecut o lună de zile în cadrul televiziunii, în care eram folosită la nevoie şi nebăgată în seamă în restul timpului. Evident, eram plină de nervi, pentru ca eu venisem cu un scop acolo, chiar daca eu „tipam” ca vreau sa ma duc ‘colo ca sa fac stirea aia si tot asa.
16
Proză...