PROZA
12
Sensul vieţii
de Stănoaia Mihaela-Cătălina
Viaţa e un tablou frumos însă nimeni nu ştie cât de trist era creatorul când a băgat prima dată pensula în vopsea. Suntem imagini vii, nişte mici creaturi cărora li s-a dăruit cel mai important şi pur lucru... viaţa. În acest drum către absolut, către Creator, primim sentimente, profunzime, personalitate, puterea de a visa şi de a ne împlini aceste vise la un anume moment. Tot ce se întâmplă cu noi şi cu micile noastre daruri depinde doar de singurii stăpâni, de noi înşine, de modul în care reuşim să vedem restul lumii şi mai ales de modul în care ne lăsăm atât de influenţaţi de celelalte persoane şi întâmplări din jurul nostru. Devenim parte din turma când am putea să îi fim idoli, nu facem nimic special să evidenţiem ceea ce suntem. Căutam adesea un drum, un mod de a ne înţelege existenţa, dar nu reuşim şi asta pentru că ne lăsăm duşi de valurile de ceaţă ale societăţii.
Suntem acoperiţi de gesturi şi vorbe atât de familiare şi banale încât uităm că trebuie să căutăm în noi tot ce avem mai special, tot ce ne face diferiţi de celelalte fiinţe.
Viaţa e una singură, nu ştim ce se va întâmpla după ce închidem ochii pentru veşnicie, nu ştim dacă vom mai putea vede sau face ceva, trebuie să lăsăm o urmă a existenţei, ceva care să vorbească pentru noi, ceva care să reprezinte ceea ce am fost, ceva care să ne diferenţieze de orice altă fiinţă umană existenţa. Să intrăm în amintire e mai important decât să ieşim în evidenţă. Alergam atât după lucruri, practic, efemere încât ne pierdem în sensul vieţii, ne pierdem originalitatea şi puritatea fiinţei, ne murdărim sufletul, plantăm în noi gunoaiele insuflate de societate şi creştem în viaţa dorită de alţii în timp ce în adevărata noastră viaţa scădem considerabil. Ajungem să ne întrebăm “De ce?”, dar nu suntem niciodată prea aproape de răspuns din cauza lipsei de gândire şi de imaginaţie pe care tot noi ne-am cauzat-o. Pare ciudat când, pur şi simplu, nu ne dăm seama de unde vin unele lucruri, acele mici scăpări ale sinelui în lupta cu fiinţa care e complet acaparată de superficialitate şi pierderi considerabile. Nu privim cu atenţie nimic, nu observăm muzica creată de mii de picături de ploaie, nu observăm surâsul florilor când soarele se arata şi nici întunericul de pe feţele lor când acesta pleacă. Realitatea devine un vis în timp ce noi ne facem singuri rost de coşmaruri. Ne mulţumim cu atât de puţin fără să ne gândim că noi putem face mult mai mult pentru noi.
Cu toţi suntem puternici, originali, curaţi, frumoşi, speciali, dar nu putem observa asta, nu ne putem observa pe noi deşi e cel mai vizibil şi accesibil lucru pe care îl putem face. Alegem calea grea apoi ne plângem de consecinţe inconştienţi de ceea ce am lăsat în spate. În felul acesta, lumea devine o mare de feţe palide, asemănătoare cu suflete reci şi întotdeauna cu acelaşi răspuns pe buze, îmbrăcaţi cu aceleaşi chipuri nepasatoate şi lipsite de zâmbete.