Dr . Rodica Mătuşa pe scena TEDx Constanţa
Dr . Rodica Mătuşa , consultantul medical al Fundaţiei Baylor Marea Neagră a fost invitată să vorbească la cea de-a doua ediţie a TEDx Constanţa .
Având ca parteneri de scenă nume cunoscute din România , precum Raed Arafat , Andrei Roşu , Tedy Necula sau Ioana Chicet-Macoveiciuc , dr . Mătuşa a emoţionat publicul povestind despre copiii infectaţi cu HIV din judeţul Constanţa .
Aplaudată îndelung , felicitată la scenă deschisă de primarul Constanţei , Decebal Făgădău , dr . Rodica Mătuşa a transmis mesajul speranţei , al perseverenței şi al excelenţei în medicină , aşa cum l-a primit , cu aproape 17 ani în urmă , atunci când , cu sprijinul dr . Mark Kline , al Baylor College of Medicine şi al Texas Children`s Hospital s-a deschis în Constanţa primul Centru Baylor din lume pentru persoanele infectate cu HIV .
„ A fost un eveniment „ altfel ”. Am apreciat discursurilor celorlalţi invitaţi şi m-a emoţionat reacţia celor prezenţi la auzul poveştii copiilor infectaţi cu HIV / SIDA . Sper că povestea lor , lupta lor , să fie un exemplu pentru noi toţi . Aş vrea ca tinerii prezenţi în sală să fie impulsionaţi de mesajele pe care le-au primit de la cei zece vorbitori , de ideile lor , şi să gândească lucrurile , viaţa , şi dintr-o altă perspectivă decât cea pe care au avut-o până acum . Mă bucur că am fost invitată la TEDx Constanţa , felicit organizatorii şi le urez mult succes în organizarea ediţiilor viitoare ”, a declarat , la finalul evenimentului , dr . Rodica Mătuşa .
„ Unde am fost şi unde am ajuns ” - HIV ca moment crucial al lumii moderne
Eu sunt Rodica Mătuşa , medic .
M-a întrebat cineva de curând dacă , în eventualitatea în care m-aş mai naşte o dată , aş alege acelaşi drum profesional . Şi da , şi nu . Copil fiind , nu am spus niciodată că vreau să fiu doctor . În familie nu a fost vorbă de aşa ceva , părinţii fiindu-mi ţărani , dar şcoala a fost destul de bună şi aşa a fost să fie .
Secţia de pediatrie a fost alegerea mea în timpul facultăţii , pentru că în vremea aceea aşa se făcea alegerea , între medicina generală şi pediatrie . Am ales bolile infecţioase nu neapărat din dorinţa de a avea această specializare , ci pentru că eu şi soţul meu am găsit posturi în acelaşi oraş . Aşa am ajuns în Constanţa , deşi niciunul dintre noi nu s-a născut aici . Am fost mereu mânată de unul dintre principiile mele , acela de a fi omul potrivit la locul potrivit , adică să încerc să rezolv problemele pe care le am în faţă .
Gândindu-mă acum , dacă aş fi avut o putere supranaturală şi mi-aş fi văzut viitorul , nu ştiu dacă aş mai fi ales acelaşi drum . Prin ce am trecut eu acum aproape 30 de ani , cu copiii infectaţi cu HIV ... spun că am trecut prin iad . Dacă aş fi în faţa Sfântului Petru i-aş spune „ Dă-mi drumul în Rai , pentru că în Iad am fost ”.
Dacă nu aş fi ales acest drum nu ştiu ce aş fi făcut , dar mi-a plăcut mereu să am pe lângă mine oameni pe care să îi ajut , pe care să îi învăţ . Am încercat mereu să fac ceea ce trebuie să fac , nu lăsându-mă pe tânjeală , ci să fiu o profesionistă .
Când am intrat la facultatea de medicină nu mi-am imaginat care va fi parcursul meu profesional sau că voi trece printr-una dintre marele crize ale umanităţii , apariţia HIV . Însă mereu am avut hotărârea de a încerca să rezolv problemele pe care le-am întâmpinat . Numai aşa am putut evolua , am putut merge mai departe , pentru că am încercat să ies din situaţii fără ieşire . Şi am ieşit !
Când am avut primele cazuri de copiii infectaţi cu HIV toată lumea zicea că nu se poate face nimic , dar până la urmă a trebuit să găsesc soluţii pentru a se putea , care cu siguranţă nu au fost ideale . Am încercat totul pentru a progresa , pentru a face un lucru bun şi pentru a ieşi din situaţia de criză . Pentru asta am luptat şi acesta a fost , poate , drumul meu .
Când am avut primele cazuri de copii infectaţi cu HIV impactul emoţional a fost foarte mare . La început m-am simţit depăşită de situaţie . Sunt o fire optimistă şi încerc să văd partea plină a paharului , dar au fost perioade de câteva luni în care eram aproape depresivă pentru că mureau foarte mulţi copii şi nu vedeam ieşirea . În primul rând ei , copiii , au contat foarte mult şi dorinţa lor de a trăi . Văzându-i că dacă fac ceva împreună cu ei , mai ales ce voiau ei , le era benefic , mă bucuram .
Spre exemplu , nu puteau mânca , dar încercau să mănânce , şi treptat , treptat , începeau să meargă spre bine . Iar eu le-am fost alături . Erau foarte maturi . Nu erau orfani , însă erau copii abandonaţi din cauză că aveau SIDA . Eu şi colegii mei de la Spitalul de Boli Infecţioase din Constanţa eram mica lor lume , eram totul pentru ei . Am fost , se poate spune , cea mai mare familie din această ţară .
Nu vă pot spune câte cazuri am avut la început , deodată . Multe ... puţin spus . Imaginaţi-vă nişte paturi de spital în care
8