poezie
de Carmen Gog
Odată, iubirea mi-a-ntins a ei brațe
M-a sărutat de sub coroana de spini
Mi-a pus cerul și viața în brațe
Și ușor, m-a trimis înspre cei peregrini
Odată, cerul coborî din lumină
Funest și macabru, muri pe un lemn
Chiar îngerii-n cor mi l-au plâns în surdină
`Spăimântați de al Tatălui aspru blestem
Atuncea iubirea m-a strâns cu putere
Când moartea asupra-i năvalnic porni
El – blând ca un miel, eu – urlând de durere
Neștiind, nevăzând vina mea c-o plăti
Și o cale-mi croi astă dragoste-aleasă
Prin spini, mărăcini, albe lespezi sădi
Când din coasta și fruntea-n durere-aplecată
Al Său sânge scump, vina mea ispăși
Iubirea mă prinse în brațele-i blânde
Dimineața în zori moartea-n veci spulberând
A-nviat! Nu-s făcute în lume morminte
Pe Hristosul iubit să mi-l țină, zăcând.
REVISTA LOGOS MAGAZIN
29