Cele ce urmează ar trebui să descrie cât de cât tabloul
lumii și al vieții, văzut prin ochii unui medic numit
creștin, care - cel puțin teoretic - iubește oamenii și-i
vrea „mântuiți” de rele, care se împiedică zi de zi în
mrejele rutinei, umanului, suferinței, ruginitelor sisteme,
propriei voințe de mai bine... și, fiind un astfel de medic,
am acceptat - cu greu - provocarea acestui text, ale cărui
cuvinte s-ar putea să nu m-asculte, la fel cum apa turnată
într-o formă rotundă nu va avea niciodată unghiuri și nici
muchii.
Să vezi lumea lui
Dumnezeu dintr-o lume a
exactului și să crezi în ea
e în general greu, uneori
imposibil.
N-o să încerc să expun teoria existenței sau inexistenței
lui Dumnezeu, pentru că n-am nici pe departe elementele
necesare, dar o concluzie personală la care am ajuns în
urma anilor „medicali” e că sunt prea multe coincidențe
în mecanismele naturale care ne cauzează și mențin
existența, a noastră și a universului înconjurător; și asta-
mi va fi maximul de argumentație... deoarece, chiar dacă
se va merge până-n pânzele albe, din punct de vedere
științific nu cred că se va putea afirma sau infirma în mod
absolut existența lui Dumnezeu.
Și atunci ce voi spune? Dar mai ales, ce voi hotărî? Cred,
pentru că așa spune Biblia? Pentru un om de știință (și
aici mă refer inclusiv la medici), acesta e departe de a fi
un argument absolut - e ca și cum ai avea două elemente
în demonstrația ta, cele două garantându-și veridicitatea
unul celuilalt, într-un cerc închis (Dumnezeu a inspirat
Biblia și Biblia spune că Dumnezeu există). Sau nu
cred, pentru că ecuațiile fizicii, evoluției, matematicii,
astrofizicii au demonstrat că nu există nimic în afară de
om și lumea lui și viața lui palpabilă de acum?... ceea ce, în
mod absolut, din câte știu eu, n-au demostrat nici fizica,
nici genetica, nici matematica etc... Ce să spun și ce să
hotărăsc la o răscruce dintr-asta? Nu par a fi prea multe
variante, probabil că sunt doar astea două: a crede sau nu.
Înapoi la clasa I... Oricât de simplu ar suna, asta e una din
marile realizări din viața mea (dacă nu cea mai mare),
care m-a scutit de multe certuri crâncene dintre mine și
eu. Raționamentul l-am preluat prima dată dintr-o piesă
scrisă de Nichole Nordeman (What if) și e într-adevăr unul
de clasa I, și anume: dacă aleg credința și după o viață
trăită pasionat sau împăciuitor sau în tresăltări fugare ale
misterului atotprezent, constat că nimic din ce-am crezut
nu se validează, în final n-am pierdut nimic, deoarece (nu-
i așa?) nu mai exist! Invers - dacă aleg necredința și după
o viață grozavă, tumultuoasă ori tulbure, sau marcată mai
mult sau mai puțin evident de nonsens, constat că de fapt
tot ce ziceau bezmeticii ăia era adevărat, în final am cam
pierdut tot ce era de pierdut. Știu că sună groaznic de
simplist, posibil egoist, individualist, poate chiar păgân,
dar sunt momente în viață în care nu mai știi, nu mai
simți, nu mai vrei nimic, iar în acele momente, gândul ăsta
pentru mine a fost punctul zero, începutul restului vieții
mele.
Deci am ales credința, cu sau fără știință, cu sau fără
îndoială.
tina stanca
16
Și da, mai e încă ceva ce n-am pomenit decât în treacăt și
anume: taina, misterul. Misterul ce l-a resimțit și studiat
și versificat și pictat și cântat omenirea de când se știe...
nu-l pot nega - el a fost și rămâne și mă-mbrățișează și-l
îmbrățișez. Legat de asta, vă las cu un gând de-al lui Albert
Einstein, un doctor al științei: „Lucrul cel mai frumos pe
care îl putem trăi este tainicul. Este simțământul ce stă la