dând substanță trupului străveziu al fantomei. Aveam nevoie de vitalitatea ta ca să nu mor din nou. Dar te doream tot mai mult, iar tu mă lăsai goală și frântă tot mai îndelung. Când nu îți simțeam atingerea în mine eram lăsată să înfrunt singură frigul. Eram din nou împietrită și singură. Tânjeam la gustul tău, la căldura ce-mi liniștea sinele tulburat. Te iubeam atât de mult, încât mă durea atât de tare... Insă nu de-ajuns de tare cât să mă simți. Ori mă lăsai să mor câte puțin în fiecare vis, luând cu tine încă o emoție. Ai secat lacrimile cu care îmi încălzeam trupul așteptându-te, ai deschis ochii ce ascundeau refugiul nesimțirii, ai închis buzele flămânde ce sperau la un mult-meritat sărut.
Cad în genunchi, neputincioasă așteptare... Te-au alungat demonii cum alung eu soarele cu umbra grea a sufletului meu. Mă ghemuiesc cu urechea în pământ, ascultând o șoaptă să te dea de gol. Fantoma prinde din nou viață în mine, lăsând mocnit scânteia morții sigure și definitive: speranța. Dacă mi-e sortit să mor, să mor cu dor. De viață... O caut și-n furnicăturile degetelor, și-n pielea de găină... În eclipsa sufletului, în gândul-lumină. Te caut până șuvițele încâlcite îmi cad albe pe umeri. Nu vreau să mă obișnuiesc din nou cu golul eternității, să hrănesc fantoma. Vino ca să pot îmbrățișa efemeritatea, stropul de necunoscut ce mă face om... Cu fiecare rază de soare tot mai palidă, genele-mi devin de cristal. Nu îmi asculți cântul spart al morții, mă lași pradă fiarei. Un joc nebun, necruțător... Ce mi-a fost dat să îndur? Cutreier iadul transparenței mele, un vis aievea. Doar speranța încă vie, amorțind orice glas al rațiunii, mă împinge să mă arunc din înaltul cerului sperând că mă vei prinde, că inima-mi va înceta să bată. Te implor să mă omori ca să știu pentru ce trăiesc. În fiecare noapte acesta e strigătul meu ignorat.
Dar cu cât te aștept mai mult, frigul nu mă mai deranjează atât de tare, deși parcă tot aș prefera căldura ta. Vocile înfometate și-au mai domolit strigătele, înghesuindu-se între pereții de piatră. Ce e mai rău? Nesimțirea sau dorul ce sfâșie ce-a mai rămas din sufletul meu amărât? Stau singură cu suferința asta arzându-mă pe interior, erupând prin pori și pârjolind totul în jur. Nu mă vezi nici măcar tu? Mă așez pe marginea punții, urmărind dansul umbrelor de dedesubt. Fantoma nu a venit să li se alăture încă. E pe drum. În noaptea asta nu mă arunc în îmbrățișarea lor, mă prind cu mâini inșelătoare și zâmbete negre. Au simțit focul și vor să îl mistuie. Odinioară am visat un porumbel alb ce zbura să prindă răsăritul dintr-o altă lume, lăsându-mă pe șinele de tren în bătaia sirenei. Am sperat să regăsesc acel porumbel și l-am găsit, dar a plecat iar. De data asta nu s-a mai întors. Fantoma vrea să se alăture ritualului, umbrele îi simt lipsa. Dar porumbelul n-a văzut încă răsăritul. Poate că nu a plecat așa departe și se va întoarce să mă ia de pe șine. Atunci
45