SUNTEM CREATIVI
„ LA CE TE GÂNDEȘTI?”
SUNTEM CREATIVI
POVESTEA DE LA ORA AMINTIRII
La nimic! Stau uneori cu ochii pe pereți, neavând idee ce se petrece în jur, și mă holbez, pur și simplu, într-un punct, fără să-mi circule haotic prin fața ochilor, în mod indirect și abstract, imagini. Sună ciudat? Nu cred. Sunt sigură că și tu faci asta și că ți se întâmplă la fel!
Alteori, e diferit, pentru că mintea mea o ia razna de-a dreptul și îmi vin în cap tot felul de amintiri, fie recente, de ieri, alaltăieri, fie de când eram de-o șchioapă.
Astăzi a fost una din acele dați. Mi-a revenit în minte, fără să-mi dau silința prea tare, cea mai frumoasă amintire din copilărie.
Împlineam nici mai mult, nici mai puțin de 3 ani. Nici degetele de la o mână nu erau egale cu vârsta mea. La acea vreme, locuiam la țară, la bunica din partea tatălui. Detalii, detalii. Oricum ar fi, mă distram. Toată ziua mă jucam, stăteam afară cu orele și simțeam razele soarelui cum îmi mângâie obrajii. Erau zile fericite și pline de inocență!
Cum spuneam, ziua mea. Pupici nenumărați din partea rudelor necunoscute, urări de bine, îmbrățișări până la asfixiere, dar și multe cadouri! Aici voiam să ajung, cred că ți-ai dat seama deja. Nașul meu a pus punctul pe i în acea zi, făcându-și apariția cu cel mai frumos cadou, fără să își dea seama că o nebunie pe 4 roți o să devină obsesia copilăriei mele! Bineînțeles că nu m-am urcat pe ea din prima! Ar fi fost culmea să fie așa. După țipete, urlete și refuzuri categorice, am ieșit cu tatăl meu pe stradă.
Eram doar eu, tata, bicicleta și drumul, neasfaltat, neîngrijit, încărcat de pietriș și gropi adânci. O adevărată aventură! Am urcat cu teamă, ținându-mă strâns când de tata, când de ghidon, când de gândul de a coborî de pe acea ciudățenie pe 4 roți. Într-un sfârșit, cu broboane de transpirație înconjurându-mi fața, m-am văzut în oglinjoara din stânga pe bicicletă. Mă simțeam așa dubios, dar, totodată, atât de bine, că nu știam dacă vreau să cobor sau să stau acolo. Alegerea bună urma să se contureze în acțiunile mele … M-am așezat cât de confortabil am putut pe șaua bicicletei, mi-am îndreptat clopoțelul atașat pe partea dreaptă în așa fel încât să pot să-l folosesc cu prima ocazie, mi-am ridicat picioarele de pe sol și le-am pus direct pe pedale, iar apoi, fără să mă gândesc de două ori, hotărâtă și cu o dorință arzătoare de aventură … Am înțepenit, ce credeai? „ Ce fac acum, tați?” au fost singurele cuvinte pe care am reușit să le scot.
„ Acum pedalează ușor, începi cu dreptul și continui ușor cu stângul. Nu te grăbi! Eu țin de portbagaj și ne plimbăm așa până în capul satului, bine?”
41