a inlocuit-o pe mama ei, dar hanul rămâne neschimbat, statornic și protector, izolând oaspeții
de lumea dinafară: „avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am
văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar
n-aveau dinspre partea hoților...”. Acest spațiu este simultan închis și deschis – închis, pentru
că odată intraț, oaspeții pătrund într-o lume izolată de ce este afară, o lume a voioșiei,
ospitalității, prieteniei și abundenței, dar și deschis, pentru că orice om bun e binevenit aici. De
remarcat că în afara lui era război „Impăratul-Alb și-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor
păgâne”, dar modul în care se prezintă acest detaliu atenuează efectul lui, situându-l tot în sfera
poveștii, pentru că războiul nu influențează cu nimic atmosfera de voie-bună a hanului,
susținută de rodul bogat din vii.
Preluând imaginea creată de Sadoveanu, mult mai târziu, Ioan Groșan în romanul „O
sută de ani de zile la porțile Orientului” își aduce personajele „la topos”, sugerând astfel
permanența motivului hanului în literatura română. „Toposul” postmodern este o reinterpretare
a Hanului Ancuței, într-o intertextualitate specifică, reunind trăsături ale Hanului Ancuței, cu
atmosfera orientală de sfârșit de epocă medievală specifică și cu aceeași plăcere a poveștilor
transmisă personajelor lui Groșan.
Concluzionând, se poate afirma că, dacă pentru alte literaturi există, ca locuri-cheie
pentru actul narativ farul, gara, malul mării, grota, la noi hanul este acel punct în care vin
oameni din toate locurile, aducând noutăți, este locul cel mai animat, unde se întâmplă lururi
palpitante și se produc inițieri, căpătând statut de super-personaj și identitate de TOPOS
LITERAR.
Prof. Limba română, Ilie Alina
36