mijlocului social. În sufletul lui era dar lupta între idealismul naturii sale şi între schopenhaurismul altoit de mediul social.” 4
Ilarie Chendi, după o cercetare minuţioasă a operelor poetului, chiar şi a celor rămase în manuscris, ne prezintă, destul de fidel, influenţele pe care le-a primit Eminescu. Astfel, criticul afirmă că literatura populară, istoria naţională, filosofia indică şi germană( Kant, Schopenhauer), literatura germană romantică etc. au influenţat creaţia poetului nostru, care, precum afirmă criticul Gherea,“ era o individualitate prea puternică şi tot ce a primit din afară a prelucrat cu desăvârşire...”.
O lucrare obiectiv gândită, despre concepţia filosofică – pesimistă a lui Eminescu – e disertaţia lui I. Pătrăşoiu. Autorul sintetizează părerile sale despre Eminescu şi Schopenhauer:“ Privindu-i de aproape pe amândoi pesimiştii, am câştigat convingerea că pesimismul propriu-zis şi bazarea sa posedă puncte de apropiere la Schopenhauer şi Eminescu, dară ele nu sunt atât de importante pentru a-l putea – în genere – numi pe cel din urmă adeptul credincios şi entuziasmat al celui dintâi”. 5
Pentru a putea compara ideile poetului nostru cu ideile schopenhauriene e necesar să se prezinte, în termeni generali, filosofia cugetătorului german.
După Schopenhauer lumea are două laturi: cea metafizică, care e Voinţa, şi cea vizibilă, lumea ca reprezentare. Între amândouă se află trei fenomene: spaţiul, timpul şi cauzalitatea – eternele atribute ale fenomenelor trecătoare din lumea vizibilă.
Voinţa, care e unică pentru toată lumea, primeşte forme concrete pentru noi – ea se obiectivează. Acest lucru se face în materie, ea căpătând înfăţişarea unor corpuri, obiecte, după un anumit plan. Fiecare corp din lume e o copie imperfectă a unei realităţi metafizice: a ideii. Ideile, în concepţia lui Schopenhauer, sunt ca şi cele platonice, pururi aceleaşi.
Conform marelui filosof, orice fel de viaţă e, din punctul de vedere al Voinţei, o comedie; din punctul de vedere al oamenilor, ea e tragedie, e suferinţă.
Din sistemul lui Schopenhauer reiese convingerea despre nimicnicia existenţei, iar această idee apare şi la Eminescu.
Există, în opera poetului, o tensiune pioasă în Rugăciunea unui dac, sau o memorabilă cadenţă din Împărat şi proletar:“ că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi?”, sau un dureros imn al jalei eterne din Mortua est;“ şi te privesc nepăsător / c-un rece ochi de mort”, din Pe lângă plopii fără soţ;“ setea liniştii eterne” din Scrisoarea a IV-a;“ nu credeam să învăţ a muri vreodată” din Odă( în metru antic);“ dor de moarte”, voluptatea morţii din Peste vârfuri.
Mai am un singur dor reprezintă un text central, care e mai mult decât o declaraţie de poetică, fiind un crez ontologic, totul concentrat în optativul iniţial,“ să mă lăsaţi să mor”, exprimând astfel inutilitatea vieţii.
Poetul naţional trebuie să fi avut chiar din copilărie oarecare înclinare spre melancolie, şi, cunoscându-l pe Schopenhauer prin anii 1868 / 9, această melancolie se va accentua.
Urmează timpul studiilor făcute de poet în centrele culturii germane; el a studiat cursuri de filosofie, citind mult,- desigur, şi din Schopenhauer. Până la 1874 a avut contact direct cu ştiinţa germană; apoi a venit în ţară.
Mai târziu, poetul îşi frământa mintea cu problemele filosofice şi îşi exprimă admiraţia pentru cugetătorul Schopenhauer. În anul 1888 tipăreşte în“ Fântâna Blandusiei” un articol în care îl lăuda pe filosoful german, despre care spune că, prin critica sa, a înlăturat multe neînţelegeri din filosofie.
4
C. Dobrogeanu – Gherea – „ Studii critice”, III
5
I. Pătrăşoiu- „ M. Eminescu- Pessimistiche Weltanschauung mit besonder Beziehung auf den pessimismus Schopenhauers”, Târgu-Jiu 1905.
18