Minutele se scurgeau într-o clepsidră opacă, niciunuia dintre noi nu îi păsa în mod evident de timpul pe care deși la început mi se părea pierdut, era de fapt câștigat. Eu ma desprinsesem de gândurile mele cotidiene, de viața mea banală.
-Poate că în acel univers avem amintiri împreună. Povestește-mi despre tine, Felicia. Fie de vrei sau nu trebuie să o faci, asta dacă nu vrei să aștepți dimineața, trenul spre Iași alături de altcineva...
-Spre marea mea uimire, stimabile filosof, nu îmi explic de ce din ultimii 5 ani nu-mi amintesc decât tratate de neurologie, chirurgie, neurochirurgie, manuale peste manuale și tehnici de operație. Pâna să împlinesc 20, ti-aș putea povesti câte în lună și în stele.
- Știu și eu destule referitor la perioada de tranziție. Visele copilăriei se prelungesc tulburător in primele scântei ale maturității. Se face trecerea de la posibilitate la realitate, de la magicul”Eu vreau” la convingatorul “Eu pot!”. Am o mare admirație pentru Octavian Paler.A treia poruncă din decalogul lui , din scrierea Viața pe un peron, spune “să nu-ți amintești, în schimb,orice.Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.” Sunt pe deplin de acord cu ea, însa nu pot spune că o percep ca pe un laitmotiv în viață.
-Consider că ceea ce ne rămâne cel mai de preț de povestit, după ce am încheiat adolescența în speță,nu sunt cunoștințele acumulate în liceu sau notele primite, însemnate într-un carnet, care oricum peste ani nu vor mai avea aceeași importanță , și se simte asta acum, când sunt adult,femeie în toată firea, dar nu cu mult diferită de copila ce oscila emoțional între două extreme:negru și roz pal. Rămân amintirile; noi suntem singurii capabili să alegem dacă vrem amintiri, de toate felurile,frumoase,mai puțin plăcute, sau…deloc. Uite opinia mea completă și justă, a unui specialist în medicina minții : cred că a avea amintiri înseamnă a alege (în deplinătatea noțiunii de acțiune voluntară) să participi, să ai experiențe,să gre-șești și să plângi, să trăiești o vastă paletă de sentimente în nuanțe distincte, noi trăiri,dezamăgiri, să iubești.
-Și dacă aleg ,,deloc”?
-Sincer,din ceea ce am trăit și eu ,lipsa amintirilor este atunci când intervine frica, încercarea de a trece prin filtrul rațiunii o parte din situațiile inedite prin dificultatea de a gestiona sinele,sau nu. Astfel intervine inhibarea,complexarea și uneori anxietatea sau depresia , “maladii” tot mai comune în rândul tinerilor din societatea cotidiană. Acest refuz, evitarea, reținerea de la a te exprima duce la autoexcludere,implicit la o falsă consolare( prin întrebarea retorică “De ce să fiu ranit/ă?”..’’mai bine evit o astfel de experiență’’ )la o pseudoatitudine protectoare asupra sufletului, a sensibilității sau chiar a orgoliului. La urma urmei, e și asta o fobie(socială), și din proprie experiență am numit-o astfel,și sunt bucuroasă că pot spune că am depășit anumite manifestări ale acesteia, din adolescență. Am adoptat acesta mentalitate:Ce risc? Totodată, am știut că la un moment dat mă vor durea unele clipe,situații, atunci când voi înfunta dezamăgiri, gustul amar al despărțirilor, acestea amplificate de firea mea mult prea sensibilă, dar mă consola faptul că mi-am găsit curaj să privesc cu optimism la amintirile pe care le voi acumula din experiențele următoare. Din dorința de onestitate, aș minți dacă aș spune că toate amintirile sunt frumoase .