Privirea mea rămâne ațintită la peisajul fugitiv de
afară. Vocea puternică a lui Sebastian sparge liniștea.
-
Hai nu te supăra, frumoaso. Știi că îți vreau
binele și vreau să fii prezentabilă. Ești rafinată,
nu înțeleg de ce îți mânjești mâinile cu toate
prostiile alea. Ai fi bună pentru alt domeniu, îți
pierzi timpul cu arta asta.
-
Dar tatăl tău nu pare să creadă că arta este o
piedere de timp...
-
Ah... tatăl meu este doar un imbecil. Crede că
face ceva important. Crede că prin critica lui
ajută oamenii. De fapt nu face nimic. Își dă
acordul sau dezaprobă o pânză și gata oamenii îl
venerează. Proști!
-
Cum poți să vorbești astfel despre tatăl tău? Nu
îl respecți deloc?
-
Să îl respect? Hahaha!!! Am trăit mereu în
umbra numelului său. Respectul a dispărut de
mult. Hai nu mai fi bosumflată că nu îți stă bine.
Ești mai frumoasă când zâmbești.
-
Nu pot acum...