Negarea e specifică omului, e parte definitorie a lui. Negarea chiar a ceea ce e de ordinul evidenţei, negarea a ceea ce nu e perceptibil la nivel senzorial, a ceea ce depăşeşte limitele înţelegerii sale – toate acestea devin un modus vivendi voit şi proiectat la nivel mental de către oameni, care opun astfel absurdului existenţial un paliativ convenabil şi infinit mai comod. Această tendinţă de a nega există îndeosebi acolo unde orizonturile ni se închid, în acel punct în care percepem limita drept imuabilă.
Etapa care urmează în mod firesc e resemnarea. Bèrenger, de pildă, va asista la transformarea treptată în rinocer a prietenului său – Jean, un ins inteligent şi cu o deosebită prezenţă de spirit, dar extrem de arogant. Pielea îşi schimbă culoarea, în frunte îi creşte un corn, iar vocea i se îngroaşă: ceea ce mai înainte lui Jean i-ar fi părut cu totul iraţional, căci în fond luase neîncetat în derâdere rinocerita care cuprindea pe nevăzute întreg oraşul, ajunge să devină o stare de fapt, cu care se împacă. În fond, are să constate Jean, nu e chiar aşa de rău să fii rinocer.
Lumea de astăzi e zidită, de altfel, pe aceleaşi coordonate. Ironia, negarea şi apoi resemnarea sunt etape parcurse constant de om, paşnic locuitor al tiparelor în care e aşezat, asemenea unui pumn de lut. Rareori lutul se răzvrăteşte, căci i se pare lipsit de utilitate să-şi caute libertatea în afara vasului în care e aşezat; să îndrăznească a se modela singur, cu propriile mâini, i se pare curată blasfemie, căci se teme de tremurul degetelor, de întâmplarea care ar face ca din sine să iasă un monstru deformat, fără chip şi fără perspective. Asemenea Peşterii platoniciene, omului îi e frică să caute lumina, ieşirea afară, mulţumindu-se cu imaginile proiectate mecanic pe peretele din faţa lui. Focul ce arde mocnit în spatele lui îi lasă senzaţia mulţumitoare că privirea sa cuprinde întregul, lumea cu toate umbrele şi culorile ei. Iluziile îi par puerile, nu crede în ele, mai cu seamă dacă i s-ar spune că întreaga sa existenţă e o iluzie. Cei care, osteniţi, vin şi povestesc despre strălucirea luminii de afară sunt luaţi în râs şi batjocoriţi.
Rinocerii rareori cunosc că sunt rinoceri. Mai mult decât atât, ei nu văd niciodată alţi rinoceri în jurul lor, prea absorbiţi de propria persoană, de ceea ce li se proiectează în faţa ochilor, de vorbele pe care le repetă mecanic, asemenea unor păpuşi ce rostesc câteva cuvinte până li se termină sursa de energie. Rinocerii păşesc semeţ şi apăsat şi rostesc vorbe grave, scriu cărţi şi încearcă să-i modeleze pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lor. Ceea ce îi defineşte este conformismul, autoplasarea în tiparele societăţii şi autolimitarea.
„ E cu neputinţă, fără îndoială, când eşti asaltat de argumente, de doctrine, de lozinci intelectuale, de propagande de toate soiurile, să dai pe loc o explicaţie a acestui refuz. Gândirea discursivă va veni însă mai târziu, pare-se, ca să sprijine acest refuz, această rezistenţă lăuntrică, firească, acest răspuns al unui suflet. Bèrenger nu ştie deci prea bine pentru moment de ce rezistă la rinocerită, şi aceasta e dovada că rezistenţa e autentică şi profundă”, avea să scrie Eugen Ionescu despre eroul său. La baza creaţiei sale stau două maladii ale veacului al XX-lea: fascismul şi conformismul. Rinocerita semnifică, deci, apartenenţa oamenilor la un regim politic cu totul dezumanizant. In extenso, în lumea contemporană, acest concept îşi menţine validatea, căpătând însă noi valenţe. Nu în puţine rânduri se vorbeşte, bunăoară, despre rinocerizarea mass-mediei; fenomenul, drept consecinţă, e observabil în mai toate societăţile contemporane. „ Absurdul umple lumea”, afirma odată Goethe; într-adevăr, lumea e impregnată până la refuz de absurd.
Ultimele vorbe ale lui Bèrenger rămân astăzi de referinţă: refuzând tiparele şi conformismul, refuzând să devină un om mecanic, el proclamă că omul e sublim numai în libertate, numai atunci când se modelează pe sine cu propriile-i mâini şi când îşi asumă fiinţarea în lume.
83