Maria Tudose
P l â n s u l l u i N i e t z s c h e d e I r v i n Y a l o m
Întotdeauna am fost atrasă de acele cărți care, prin prisma poveștii relatate, explorau substraturile minții umane, invitându-ne( dacă avem curaj) să pătrundem adânc în interiorul propriului nostru subconștient, trezindu-ne dorința și curiozitatea de autocunoaștere și de regăsire a acelor mici părți din noi pe care le-am pierdut în învălmășeala gândurilor sau de a căror existență nu eram conștienți.
„ Plânsul lui Nietzsche” este o astfel de carte, revoltătoare și inteligent scrisă, care necesită o mare atenție și concentrare pe parcursul lecturii pentru a fi capabil să înțelegi în profunzime noțiunile de psihologie, medicină și psihanaliză, cât și contextul în care acestea au fost dezbătute – simple întrebări existențiale și angoase cu care( aproape) orice om se confruntă la un moment dat pe parcursul vieții, plecând de la premisa că o analiză psihologică personală este necesară și chiar obligatorie pentru a-ți descoperi propriul adevăr, lăsând deoparte adevărul general valabil oricărui muritor de rând. Cu alte cuvinte, orice om trebuie să atingă starea sublimă de autocunoaștere pentru a putea „ funcționa” într-o societate care, atunci( sfărșit de secol XIX), dar mai ales acum, pune o presiune considerabilă asupra sănătății mentale și asupra psihicului omenesc.
„(...) aceia care își doresc liniște sufletească și fericire trebuie să creadă și să îmbrățișeze credința, în timp ce aceia care-și doresc să caute adevărul trebuie să renunțe la liniștea minții și să-și consacre viața cercetării.”
75