În ultimele zile ale anului 1883, s-a petrecut publicarea volumului de poezii, când Eminescu se afla încă la un sanatoriu de lângă Viena. Un volum pe care poetul, trăind de acum într-o lume paralelă, avea să-l privească cu totală indiferență. Titu Maiorescu, alcătuitorul său, a adunat, sub titlul simplu, Poezii, tot ce publicase Eminescu începând din 1870( 44 de bucăți în total) cărora le-a adăugat încă 17 dintre cele inedite. Eminescu ar fi avut și el intenția să-și adune versurile- găsise și un titlu: Lumina de lună,- dar nu putem presupune cum ar fi arătat în raport cu ediția lui Maiorescu.
Câțiva ani mai târziu, în 1889, la scurt timp după moartea poetului, Maiorescu publică articolul mai întins Eminescu și poeziile Lui. E o contribuție nu numai la analiza literară a operei, ci și la mitologia eminesciană. Eminescu este Luceafărul, Hyperion. Nu Maiorescu a creat mitul Eminescu, dar contribuția lui la cristalizarea acestuia nu e deloc neglijabilă. Vorbele criticului aveau greutate: devenise îndrumătorul recunoscut al vieții culturale românești.
Multă cerneală a curs în epocă în jurul pesimismului eminescian. Datoria artistului ar fi fost aceea de a-și încuraja semenii, nu de a-i împinge la deznădejde. Maiorescu e printre puținii care nu fac caz de înclinarea
,, negativă " a spiritului eminescian, considerând-o firească pentru un poet-filozof preocupat de marile întrebări ale existenței.
În deceniul care se scurge după moartea lui Eminescu, se petrece o consolidare a mitului pe coordonatele deja stabilite în anii anteriori. Mai întâi se înmulțesc edițiile, semn că poetul e tot mai citit. După aceea, școala îl adoptă repede.
Pentru Aron Densusianu, Eminescu nu numai că nu e un mare poet, dar nici măcar nu are ce căuta în literatură, decât, eventual, ca specimen de poet bolnav sau dezechilibrat.(,, Mihai Eminescu este cel dintâi poet bolnav sau dezechilibrat în literatura română. Mamă-sa bolnavă își transmisese boala la toți copiii, din care doi deja mai înainte înnebuniseră și unul, iar după alții amândoi, s-au sinucis. El, după o viață foarte dezordonată înnebunește la 1883 și moare la 1889." Ultimul adversar al lui Eminescu este Anghel Demetriescu. Îl acceptă „ pe jumătate”, dar de pe altă parte îl critică sever, uneori cu dreptate, de multe ori complet fără noimă.(,, La Eminescu întâlnim, pentru întâia oară în literatura noastră, concepția tristă și dureroasă despre viață și lume, concepție care este proprie popoarelor din nord. Deși stătea la soare și la căldură, Eminescu a scris ca și cum s-ar fi aflat tot timpul în ploaie și frig.”)
Mai e o componentă a mitului care nu trebuie neglijată: credința în universalitatea creației eminesciene. Eminescu a fost tradus și răs-tradus. Cantitatea e imensă. În 1939, în volumul masiv al Convorbirilor literare se dau numeroase exemplificări în limbi sau literaturi precum italiană, bulgară, greacă, engleză, rusă, germană, franceză etc. Rezultatul? Practic nul. Ceea ce contează în promovarea oricărei valori nu e afișarea ei formală, ci impactul. Însă impactul nu s-a produs decât în noi, în inimile românilor. În cunoscutul Dicționar de autori Laffont-Bompiani, Eminescu are parte de un articol de 62 de rânduri, cu informații destul de vagi și pe alocuri incorecte sau inutile precum aceea, de proveniență românească, însă de mult abandonată, cum că,, a fost ucis de un nebun” cu care fusese internat. Și totuși, Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă și un Eminescu adevărat, care abia se întrevede acoperit de imensa construcție mitologică al cărei prizonier a devenit. Caracteristic e însă că și unii, și alții, îl citesc tot mai puțin pe Eminescu, pe poetul Eminescu. Eminescu e singurul nucleu cu adevărat autentic în jurul căruia s-a adunat treptat, justificat sau nu, întreaga mitologie a POETULUI. El e pur și simplu un poet romantic, cu siguranță cel mai de seamă, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică. 51