Scris în manieră proustiană, romanul „ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se compune din două părţi distincte, în care sunt evocate, la persoana întâi, două experienţe, „ bine conturate, oarecum simetrice, între care există un relativ echilibru”( Marian Popa). În prima parte, este mărturisită, la timpul trecut, povestea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela. După un debut fericit, relaţia lor de iubire degradează în gelozie şi suferinţe. Proiecţii fictive, întâmplările reconstituie o acută dramă sentimentală, suportată de un intelectual hiperlucid, al cărui spirit analitic îi devine, în ultimă instanţă, cauza propriului supliciu. Rememorările încep cu descrierea unor pasaje luminoase din biografia studentului la filozofie, care nutreşte sentimente sincere pentru Ela, studentă la litere. Mariajul cu aceasta decurge armonios până când o moştenire neaşteptată, provenită de la un unchi bogat, îi dezvăluie tânărului realităţi nebănuite: societatea mondenă, pe care acesta o respinge fiind preocupat de lumea ideilor, o preocupă tot mai mult pe soţia sa, care, satisfăcută de noul statut social, se lasă absorbită de mrejele vieţii materiale. Existenţa tinerei sale neveste se derulează între distracţii nocturne, escapade în locurile pitoreşti, flirturi şi aventuri de amor, ceea ce îi declanşează în sufletul soţului-filozof stări dramatice. Partea a doua, axată pe evenimente reale, include memorialul de combatant al protagonistului, care, aflat în primele rânduri ale frontului, participă la confruntările armate din Ardeal dintre trupele române şi cele imperiale. Drama de conştiinţă, trăită acut de Ştefan Gheorghidiu în prima parte a romanului, se dizolvă într-o dramă comună. Veridicitatea evocărilor se confirmă prin inserarea, în cadrul acestei părţi, a jurnalului de campanie aparţinând plutonierului Camil Petrescu. Atmosfera din timpul primului război mondial este relatată obiectiv, autorul propunându-şi să fixeze nu atât episoade batalice( doar capitolul „ Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” evocă imagini apocaliptice), cât imensa catastrofă umană, provocată de marele flagel, condiţia individului în situaţii-limită. Ca şi în articolele sale de publicistică, romancierul, în manieră polemică, demitizează imaginea războiului, insistând pe ideea de experienţă cognitivă şi de modalitate de verificare a propriului eu. Războiul este proiectat în două ipostaze: realitate obiectivă( spaţiu al morţii) şi reflex în conştiinţa eroului. Deşi critica literară din anii’ 30( Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu), în virtutea unor prejudecăţi, găsea lacunară acest gen de structură, imputându-i lipsa unui unităţi faptice, legătura accidentală dintre părţi, neomogenitatea naraţiunii etc., totuşi între cele două cărţi există o relaţie organică. Ambele experienţe fuzionează în una singură – cea a scriiturii. Iubirea şi războiul sunt aduse cu abilitate „ la numitorul comun al aceleiaşi situaţii umane: o dramă a lucidităţii agresate”( Gabriel Dimisianu). Jurnalul, nu ca gen, ci ca formă a scrisului autentic, asigură unitatea romanului. În fond, opera în ansamblu este concepută ca un memorial de front al combatantului Ştefan Gheorghidiu, aflat împreună cu trupa la graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Şirul de evenimente este întrerupt, căci mai jos naratorul se anunţă preocupat doar de ampla istorie despre iubire şi gelozie, actualizată în urma unei discuţii despre căsătorie, dragoste şi gelozie, declanşată la popota ofiţerilor de o ştire penibilă: achitarea la proces a unui ofiţer care îşi omoară soţia infidelă. Urmează o naraţiune aglomerată în detalii, o relatare precisă, lucidă, dintr-o singură perspectivă, a bărbatului, a situaţiilor, comentate, analizate cu scrupulozitate de către personajul-narator. Erosul este disociat la modul psihologic, trecut prin sistemul inteligibil al intelectualului. După o expunere extinsă a experienţei de război, trăirile erotice, restabilite în totalitate, se epuizează odată cu ultimele fraze ale textului. Dominat de conştiinţa eşecului, de incertitudini şi gelozie, Ştefan Gheorghidiu, după necontenite meditaţii şi analize lucide, într-o teribilă confruntare cu sine şi cu războiul, obosit şi indiferent, renunţă la Ela, pe care o concepe ca pe o femeie ordinară. În final, revenit acasă, pune punct acestei relaţii: „ A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiectele de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.
„ Un asemenea roman se rupe de ordinea prozei tradiţionale prin faptul că e îndeajuns de complicat prin detalii pentru a fi dificil de rezumat sau extrem de lesne de indicat prin câteva rânduri generale”, conchide Marian Popa, comentatorul operei lui Camil Petrescu.
29