Opera lui Dante, în toată complexitatea şi valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, dacă
luăm în considerare admiraţia pe care i-a mărturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer şi
Chateaubriand, până la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors către modelul dantesc. Cu toate
că Vita Nuova este unanim cunoscută ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desăvârşită expresie
a dulcelui stil nou [...], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina
Beatrice Portinari”, aşa cum confirma Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina
Comedie.
Scriitorul a început să-şi redacteze capodopera încă din 1307, înainte de anii exilului, şi ea a constituit opera
capitală pe care Dante a dezvoltat-o până în ultima clipă a vieţii. Pornind de la principiile artei poetice
medievale, conform cărora tragedia are un început vesel şi un deznodământ tragic, iar comedia, după o
expoziţiune tristă, evoluează spre un final fericit, Dante şi-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a
ataşat atributul de “divină”, pe care posteritatea l-a preluat şi l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplător,
ci generat de faptul că lucrarea se constituie într-o autobiografie morală, o dramă a epocii, o lucrare de
sinteză politică, o epopee şi, fireşte, un poem alegoric.
Formula care deschide călătoria imaginară a poetului prin ţinuturile morţii este un alt motiv al literaturii
medievale. În “amiaza vieţii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit după moartea Beatricei în plăcerile
iluzorii ale vieţii, are o viziune care îi oferă un nou sens existenţial. Rătăcit într-o pădure întunecată, segerând
labirintul interior din care cel ce s-a abătut de la “calea către creşte” nu se mai poate salva, el este ameninţat
de trei fiare – o panteră uşoară, o lupoaică “numai os şi piele” şi un leu “cu bot flămând” -, ale căror înţelesuri
alegorice sunt lesne de descifrat: necumpătarea, violenta şi viclenia. Apariţia lui Vergilius, “poet divin, lumina
fără moarte”, alungă pe moment temerile celui rătăcit, poetul latin invitându-l pe urmaşul sau într-o călătorie,
de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern şi Paradis. Vergilius îi mărturiseşte însă că este
trimis de “o doamnă blândă-n fapte”, “domniţă a virtuţii”, Beatrice, care simbolizează iubirea pură, şi Dante
se lăsă cuprins de dorul ei şi porneşte la drum alături de umbra ilustrului.
Infernul reprezintă un start fals în timpul căruia Dante, personajul, trebuie purificat de valorile degradate care
îl împiedică să se ridice deasupra lumii sale decăzute. În ciuda naturii regresive a Infernului, întâlnirile lui
Dante cu cei damnaţi se numără printre cele mai memorabile momente ale poemului: cei indiferenţi, păgânii
virtuoşi, Francesa da Rimini, Filipo Argenti, Farinata degli Uberti, Piero delle Vigne, Brunetto Latini, papii
simoniaci, Ulise şi Ugolino se impun în imaginaţia cititorului cu o forţă uimitoare.
A vizita Infernul este, aşa cum explică Vergiliu şi, mai târziu, Beatrice, un act extrem, dureros, dar necesar
înainte ca vindecarea reală să poată începe. Acest lucru explică de ce Infernul este incomplet atât estetic, cât
şi teologic. De exemplu, cititorii îşi exprimă deseori dezamăgirea faţă de lipsa de putere dramatică sau
emoţională din întâlnirea finală cu Satan din cântul XXXIV. Dar pentru că această călătorie prin Infern
semnifică, în primul rând, un proces de separare şi, astfel, este doar pasul iniţial într-o dezvoltare mai amplă,
trebuie să se termine cu un anticlimax distinct. Într-un fel, acest lucru este inevitabil deoarece revelaţia finală
a lui Satan nu poate oferi nimic nou: efectele triste ale prezenţei sale în istoria umană au devenit deja
evidente în întregul Infern.
În Purgatoriu începe procesul dureros de reabilitare spirituală a protagonistului. De fapt, din punct de vedere
moral, această parte a călătoriei poate fi considerată adevăratul punct de plecare al poemului. Aici, pelerinul
Dante îşi îngenunchează propria personalitate pentru a se putea înălţa. Spre deosebire de Infern, unde Dante
se confruntă cu un şir de modele de care trebuia să se lepede, în Purgatoriu, puţine personaje se prezintă
drept modele; toţi penitenţii sunt pelerini pe drumul vieţii.
26