exil( adesea, realitatea vestică nu corespundea așteptărilor. Este cazul celor care au ajuns între intelectualii de stânga din Franța!), disidența.
Laurențiu Ulici distinge două perioade caracterizate prin concentrația mare de „ plecări”, pe care le interpretează statistic: cam 50 scriitori au părăsit țara în perioada 1945-1949( prigoana regimului comunist, în faza sa stalinistă, împotriva a tot ceea ce reprezenta „ trecutul burghezo- mosieresc”) și aproximativ 200 scriitori au plecat între 1972-1989. Ar însemna, așadar, că peste 12 % din totalul scriitorilor români s-au exilat, procent mai mare decât în orice altă tară sud-est europeană. Eva Behring alege deceniul drept criteriu de periodizare și distinge trei „ valuri” ale exilului:-Anii’ 40-’ 50: Mircea Eliade, C. V. Gheorghiu, V. Horia, Aron Cotruș, Pamfil Șeicaru, Emil Cioran, Horia Stamatu, George Uscătescu, Ștefan Baciu, Alexandru și George Ciorănescu, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu.
-Anii’ 60-’ 70: Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Petru Popescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, I. Negoițescu, Virgil Tănase, I. P. Culianu, S. Damian, Gelu Ionescu, Gabriela Melinescu, Sanda
Golopenția.
-Anii’ 80: Norman Manea, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei Vișniec, Bujor Nedelcovici, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu etc.”( ORIAN: 122)
În anii ' 80 se naște conceptul de,, est-etică”, stabilind paradigmele canonului exilului, caracterizat atât prin etică, cât și prin estetică.
Fenomenul exilului a fost atent analizat după prăbușirea regimului comunist, însă pare a fi un proces ce continuă încă, întrucât repercusiunile sale sunt observabile asupra culturii române( niciunul dintre disidenți nu s-a întors, mutându-și domiciliul în România, totuși unii dintre aceștia au continuat să se implice în literatura română, prin cărți scrise în română, vizite în țară și interviuri).
13