My first Magazine Revista_Creativ_2016_Fonturi | Page 6

EMOȚIA PREDĂRII SAU PREDAREA EMOȚIEI?
Prof. Laura Elena Ion
Şcoala de astăzi a schimbat statutul profesorului, dar și pe cel al elevului. Vremea
lui „magister dixit” a trecut, deşi este privită cu nostalgie încă de unii oameni de catedră.
Învăţarea nu mai este un simplu proces de predare, de comunicare a cunoştinţelor pe baza
unei programe şcolare intangibile şi pe un manual unic. Din „ obiect” al acţiunii educative,
elevul a devenit „subiect” al propriei formări profesionale, contribuind la desăvârşirea
personalităţii sale. Relaţia clasică profesor-elev devine una de parteneriat strategic
întemeiată pe empatie.
La începutul carierei, fiecare profesor a întâmpinat dificultăţi legate de pregătirea
ştiinţifică incompletă, de modul de transmitere a conţinuturilor, de alegerea celei mai
potrivite strategii. Cauzele, ştim cu toţii, sunt multiple: lipsa de rigurozitate a studiilor,
delăsare intelectuală, practica pedagogică insuficientă sau prost realizată. Nici eu nu am
făcut excepţie, de aceea pot să spun că primul an de activitate în învăţământ a fost destul
de greu. Am încercat să analizez cu obiectivitate situaţia şi am început să studiez, să-mi
completez golurile, atât la specialitate, cât şi la metodică. M-am lămurit curând că buna
pregătire ştiinţifică, stăpânirea câtorva tehnici de predare-evaluare, ca şi dorinţa de a mă
perfecţiona mă vor ajuta să devin un bun profesor. Cu toate acestea, mai rămăsese o
problemă nerezolvată: la orele de literatură română este foarte importantă emoţia pe care
o transmiţi şi pe care te aştepţi să o primească şi să o valorifice elevul. Textele poetice,
mai ales, care pe mine mă încântau, nu aveau acelaşi efect şi asupra unora dintre elevi.
Am apelat la tot felul de modele de receptare şi de analiză a textului liric sau epic, la
critica literară, dar nu mi-au fost de folos; am repetat, stupid şi enervant, afirmaţii
celebre despre valoarea excepţională a respectivelor ope re, dar nu s-a schimbat mare
lucru; citeam pe feţele elevilor mei apatie, nedumerire, chiar neîncredere. Am reflectat
mult la această problemă, am citit, dar nu am găsit răspunsul până când mi-am dat seama
că ar trebui să mă preocupe deschiderea elevilor către tot ceea ce înseamnă frumos. Când
acasă copilul nu este educat în spiritul frumosului, când n-a călcat niciodată într-o sală de
teatru, când singurele cărţi din bibliotecă sunt reţetele Sandei Marin şi trei romane
siropoase, atunci e dificil ca el să perceapă emoţia unui text literar. Şi atunci am părăsit
analizele structuraliste, deconstructiviste şi am început să le pun discuri, să-i duc la
teatru, să îi determin să aleagă ei texte pe care ar dori să le studieze, apoi să îi întreb ce
le-a plăcut, de ce, cum ar scrie ei înşişi despre dragoste, despre natură, adolescenţă şi,
astfel, am descoperit că motivele lor de încântare nu trebuie să coincidă cu ale mele, că
sunt şi alte lucruri care îi pot entuziasma, că o bună comunicare interpersonală și
autocunoașterea îi vor ajuta să reuşească în viaţă mai mult decât ar face-o simpla achiţie a
unor informaţii.
Aceste lucruri, atât de simple, în aparenţă, au contribuit la depăşirea multor
situaţii dificile din timpul orelor de literatură română şi m-au ajutat să devin, sper, un
profesor mai bun.
5