Melania
Zic eu cu ochii în lacrimi fiind în genunchi în faţa mormântului, iar Callen în spatele meu frecându-şi umerii tremurând.
— Melania, putem pleca acum? Începe să se întunece şi se lasă rece.
— Vreau să mai stau puţin şi să mă rog.
— Nu te supara, dar eu nu mai stau.
mă.
Nici nu am remarcat când a plecat eu stând şi rugându-
— Amin.
Îmi fac cruce şi părăsesc cimitirul. Deabia acum încep şi eu să simt aerul rece ce îmi face pielea de găină dacă ar fii doar aerul, dar aud şi nişte paşi, nişte paşi ce m-ar urmări. Mă opresc înghiţind în sec, se opreşte şi figura misterioasă ce mă urmăreşte aşteptând să vadă ce am de gând să fac. Trag o privire pe furiş, iar din ce am putut vedea este o siluetă neagră cu cap de ursuleţ aceeaşi imagine ca cea de la ştiri. Nu era orice siluetă cu cap de ursuleţ era doar el, însuşi el. Strâng pumnul picioarele tremurându-mi ca piftiile, nu avea degând să facă nimic prefera să stea ca o statuie şi să aştepte. Mă face pentru o
Pagina 83